Etica protestatară și spiritul securismului la Academia Română

Academia Română și-a clădit în Epoca de Aur, din același metal nobil, dinții de manelist. Cu Elena Ceaușescu îngroșîndu-i rîndurile și obrazul, acest templu în care slujiseră marii preoți ai culturii române s-a consacrat imposturii, adoptînd cultul carierismului și al lingușelii, întretăiat, doar uneori, de o ardere curată.

După 1989, Academia Română nu s-a scuturat nici de păduchii Lenuței Briceag, nici de codoșii universitari ai vechiului regim și a continuat să acorde nimbul nemuririi aceluiași gen de fete oportuniste tăvălite de marxiști, dar cu condicuța politică adusă la zi.

E lungă lista de oameni cu merite false în Academie. E plin înaltul for de plagiatori, de mediocri, de politruci și, mai ales, de securiști. E acolo o foșgăială de gheruțe și mustăți cum nu s-a mai văzut, fiindcă viața veșnică aduce beneficii mari chiar din timpul vieții pămîntești.

Așa se face că această castă, invidiată de muritori și binecuvîntată de bugetul de stat, și-a organizat apărarea în cel mai tradițional stil securist, care, e limpede, nu avea nevoie să fie adus din exterior. Academia Română a elaborat o declarație de fidelitate care diferă doar prin titlu și cîteva pasaje culte de angajamentul de colaborator al Securității.

„…mă angajez să respect Statutul, să nu particip la nici o acțiune care ar putea să aducă vreun prejudiciu instituției noastre, să nu fac parte din nici o altă organizație care contravine principiilor și intereselor Academiei Române, să

apăr, în toate împrejurările vieții mele, demnitatea, valorile morale și materiale ale acesteia…

…nu voi știrbi, prin comportamentul meu, autoritatea acestei prestigioase instituții în ansamblu și nici demnitatea colegilor mei. Mă angajez să nu comentez sau transmit (propag) problemele interne ale instituţiei şi ale

membrilor săi în afara cadrului Academiei Române, să-mi respect colegii şi să nu aduc, prin afirmaţiile sau faptele mele, atingere demnităţii şi prestigiului lor.”

Este, după cum se vede, o obligație de tip „ciocul mic” impusă membrilor Academiei, presupuși din capul locului prea proști ca să înțeleagă singuri spiritul de corp al „celui mai înalt for de consacrare și creație intelectuală”. Cînd inteligența prezumată a unor oameni de știință și de cultură nu mai e suficientă ca să asigure spontan prestigiul și demnitatea acestui Olimp, înseamnă că sînt lucruri grave de ascuns.

Cum ar fi, de exemplu, revolta lui Eugen Mihăescu împotriva conducerii. Mihăescu e o greșeală de tinerețe a Academiei Române, care l-a făcut membru de onoare în 1993 și regretă amarnic și azi. Pitoresc, creativ și iconoclast, Eugen Mihăescu e un artist de gabarit occidental, un bărbat impozant, cu gust la femei și slobod la gură, care, după o carieră absolut remarcabilă în grafica și publicistica americană și franceză, s-a întors la București să-și continue destinul. Incomod și controversat politic, Eugen Mihăescu n-a căzut niciodată în retorica provincială a locului, el susținînd idei și detestînd oameni după cum i-au cerut nevroza artistică și lunga deprindere de adversar al comunismului.

Ei bine, cînd Mihăescu s-a arătat nemulțumit de grila de selecție politică a membrilor plini, prezidiul Academiei i-a fluturat declarația de fidelitate, pe care o clocise la moment. Și atunci, stați să vedeți ce le-a răspuns graficianul:

„Mă adresez acum direct celor doi membri ai Prezidiului: lui Răzvan Theodorescu, pe care îl cunosc de pe vremea cînd cerea supliment la untura de pește în curtea Școlii Primare Clemența, și lui Eugen Simion, căruia îi plăteam bouillabesa cînd venea la Paris cu amanta. Eu m-am luptat cu Richard Nixon, Leonid Brejnev și Nicolae Ceaușescu în paginile editoriale ale lui The New York Times și Time. Credeți că mi-e frică de voi, mă, nenorociților?! Vă avertizez că nu sînt singur în Academia Română. Sînt doar portdrapelul celor care nu au îndrăznit pînă acum să se revolte!”

E aici un frumos început de roman memorialistic pe care autorul ar face bine să-l continue. Ar putea lua premiul Academiei Române pentru spovedanie și umor dacă academicienii curați ar îndrăzni, pentru prima dată, să acorde un titlu pe bune.