Nu știu cum se potriveau lucrurile în ᾽90, în Piața Universității, dar în fiecare seară, cînd umblam prin mulțime să văd cine a mai venit dintre cunoscuții mei, mă întîlneam cu Irina Nicolau. O trăgea ața acolo, dar, îmi spunea, venea și să se documenteze, ca etnografă ce era. Ce-o interesa pe Irina în lumea amestecată din piață, în afară de dorința de a striga și ea „Jos Iliescu!” și de a-și zăngăni ritualic cheile, împreună cu ceilalți? Voia să știe din ce categorii sociale erau participanții, nota ce scanda lumea acolo și trăgea cu urechea la ceea ce-și spuneau golanii, cum îi categorisise Ion Iliescu pe cei din piață. Irina avea o memorie fără greș, dar umbla și cu un reportofon mititel în mînă. Spre deosebire de ziariști, nu-l arăta celor cu care stătea de vorbă. Ea voia să înregistreze ceea ce-și spuneau oamenii din piață unii altora. Prietena mea avea umor, dar și seriozitatea cărturarilor aromâni de la noi, așa că își vedea imperturbabilă și de treburile ei etnografice. Afla din aproape în aproape diverse informații despre participanți. Așa că într-o seară îmi spune, arătînd cu degetul: „Ca să vezi, ăla cu geacă de piele galbenă a fost securist!”. Cînd m-am uitat, n-am văzut nici un om cu geacă de piele încotro arăta Irina. Cîteva luni mai tîrziu, Irina mi-a pus în față o fotografie cu mineri, într-un camion, din 14 iunie. Omul cu geacă de piele galbenă era acolo, mi l-a arătat, dar îmbrăcat în echipament de miner.
Etnografie și mineriadă
