Alegerile de la Uniunea Scriitorilor au fost întotdeauna furtunoase, cu peripeţii şi cu alianţe nebănuite şi ciudate. Înaintea lor, lumea se învolbura, se înfoia, se înarma cu creion şi caieţel de notiţe. Cine cît dă? Cine cu cine votează? Cîte steaguri a pus Pristanda şi ce bileţel ascunde în pamblică don’ Nae Caţavencu? Aşa au fost şi alegerile din 2001, în care se înfruntau Eugen Uricaru, proaspăt ieşit din provizoratul interimatului, şi Nicolae Manolescu, proaspăt ieşit din politică. Interimatul fusese spornic. Banii curgeau ca dintr-un furtun şi, comparativ cu alte bresle, scriitorii o duceau cel mai bine. Deci greu de promovat schimbarea!
Tirul de baraj a început cu luni înainte, taberele s-au porcăit în presă, nehotărîţii erau luaţi la lămurire. Trebuia să învingem şi trebuia să învingă. Candidau vreo şapte, printre care şi Breban, dar numai cei doi contau cu adevărat. Şedinţa finală, cu peste trei sute de delegaţi, s-a lăsat cu scandal şi paracomisii. Pe scurt, „ceilalţi“ au cîştigat. Dar preşedinţia nu era totul. Împreună cu Agopian am organizat un comando care urma să blocheze ascensiunea celeilalte echipe în Comitetul Director. Aşa că, a doua zi, cînd ne-am reunit, am declanşat furtuna. Contestări, renumărări, intervenţii, negări, discursuri fulminante, acuzaţii, proceduri – de parcă eram în Parlament. Aşa a venit pauza de prînz, cu un blocaj total. Şi, la un sandviş, ne ia un amic deoparte şi ne mustră: „Ce tot bodogăniţi acolo? Nichi şi Eugen s-au înţeles, asta e lista, hai, lăsaţi-o baltă!“. Ne-am uitat ca doi proşti unul la altul şi am părăsit cîmpul de luptă.