Era în 1984 a lui George Orwell o maşinărie numită Versificator, care se ocupa, printre altele, cu făcutul de muzică pentru plebe. Variaţie pe aceeaşi temă, care să nu implice conţinut creativ din partea unei fiinţe umane şi să fie ceva destul de generic încît să fie numitor comun la toţi proştii, indiferent de diferenţele sociale dintre ei. Mi se pare că maşinăria asta deja există în muzica românească, transpusă în nişte băieţaşi traşi la indigo care cîntă de feel, fire, desire, higher, baby pe acelaşi clampa-clampa cu puţin acordeon pe care l-ai recunoaşte dintr-o mie a fi sound-ul românesc.
Şi băieţaşii ăia arată toţi la fel. Piticuţi, cu ochelari de soare mari, care să le ascundă trăsăturile de oier, tricou decoltat şi freza aia sinistră de cocalar pe care o vezi peste tot: chel şi cu o smoacă de păr ondulat în vîrf, de parcă o creatură care se cacă păr s-a căcat păr pe scalpul lor. Ca nişte personaje dintr-un film cu proşti. Iar ele, aceleaşi trăsături vulgare, doar că ascunse de data aceasta de 2 cm de tencuială sub care abia se ghicesc craterele de acnee vulgară. Variază ca alură de la ciufulitoare de falus stilată, de salon de masaj central, pînă la de-aia care murdăreşte prosopul cu imprimeu de pe scaunul din dreapta tiristului.
Iar muzica este făcută clar de un singur tip. Îmi imaginez un grăsan cu o şaormă într-o mînă şi tastatura în cealaltă, amestecînd aceeaşi serie de 20 de sunete pînă iese ceva care sună exact ca tot ce a mai ieşit pînă atunci, dar e destul de diferit încît să se pună ca melodie nouă. Şi se chinuie să vadă ecranul, că are ochelari de soare pe ochi. Versurile sunt făcute clar de un program care amestecă acelaşi vocabular limitat de 200 de cuvinte în engleză cu, opţional, 50 în spaniolă şi 50 în portugheză. Că, dacă bagi şi trompetă, trebuie să ai versuri în spaniolă sau portugheză.
Şi e inevitabilă. Doar dacă eşti un şomer antisocial îţi poţi permite să nu te expui la muzica asta îndobitocitoare pentru un om care nu e deja dobitoc. Te simţi mai prost cu fiecare secundă în care-i auzi pe cetăţenii ăştia cum se împiedică miorlăit de cuvinte în engleza lor de baltă învăţată din filmele cu Steven Seagal.
Şi, miraculos, cînd cîntă în română, e şi mai enervant. Mai au reticenţe oamenii în a fredona tîmpenii cu mamasita desire fire, da’ de cînd Connect-R are insomnii, treaba asta cu „Eu vara nu dorm“ a devenit tic verbal, interjecţie şi mod social acceptat de a începe şi a termina o conversaţie. E trist că muzica s-a transformat din activitate relaxantă în chestie care-ţi aduce aminte cît de proşti sînt cei mai mulţi dintre oameni.