În cea de-a doua parte a interviului cu academicianul și profesorul Eugen Simion, despre cei care fac rău culturii române, despre Uniunea Scriitorilor din care criticul și istoricul literar Eugen Simion a fost suspendat și, nu în ultimul rînd, despre Eugen Simion însuși.
C.T.: Dar cine sînt cei care ne-au făcut rău, de-l tragem și azi?
E.S.: Cei care ne-au făcut și ne fac, în continuare, rău sînt, probabil, mulți. Lăsîndu-ne pe noi deoparte, ei fac rău națiunii noastre prin mediocritatea lor și, pentru cei mai răsăriți, prin egoismul și cinismul lor. Nu se văd – aceștia din urmă – decît pe ei înșiși, suferă de un detestabil nombrilism (asta în cultură). Vin, apoi, politicienii. Vai, ce spectacol, ce hărmălaie, ce lipsă de demnitate, ce înjositor balcanism în comportamentul lor de ipochimeni însetați de putere! Spectacolul pe care ni-l dau este dezolant. Impresia pe care mi-o lasă, cînd îi aud, seara la TV, este că ei trăiesc într-o Românie aculturală și că tind să construiască o Românie caracalizată. Sper să eșueze…
C.T.: De ce tot reformăm învățămîntul, iar el, săracul, o duce din rău în mai rău?
E.S.: Nici eu nu știu prea bine de ce mai toți miniștrii Învățămîntului, care s-au perindat din 1989 (30 – se pare – la număr), tot reformează școala românească. N-aș vrea să-i nedreptățesc pe cei care au dorit să sincronizeze școala noastră cu școala europeană, dar, în fapt, școala de azi a căzut mult… Ai dreptate. Merge din rău în mai rău, într-o confuzie, parcă, instituționalizată. 40% de analfabeți funcțional, cum am auzit că sînt, azi, în țara noastră?! Eu sper, totuși, că este o exagerare. Dar, auzind cum vorbesc oamenii noștri aflați în fruntea bucatelor – cum vorbesc și cum gândesc –, mă cuprinde, trebuie să recunosc, o disperare cosmică… Îmi vine, vorba lui Cioran, să-mi dau demisia din românitate. Nu mi-o dau, desigur, pentru că eu cred, totuși, că răul din societatea noastră nu este invincibil și nici etern… Și că românii nu sînt cu totul pierduți în această istorie bezmetică…
C.T.: Care e azi rostul Academiei Române?
E.S.: Rostul Academiei Române este: a) să vegheze și să cultive valorile spiritualității noastre; b) să adune sub cupola ei pe oamenii eminenți din toate disciplinele intelectuale, adică modelele, de care vorbeam mai înainte, dacă, bineînțeles, există; c) să ofere un model moral și intelectual și să dovedească scepticilor și negaționiștilor, în genere, că România nu este țara lui Mitică. România este o narațiune culturală și, vorba lui G. Călinescu, noi, românii, sîntem vechi, adică avem o istorie, o tradiție, o morală și că, în ciuda circumstanțelor care ne-au obligat să construim, mult timp, din fuga cailor, am reușit, totuși, să rămînem europeni. Altfel spus: naționali cu fața spre universalitate (nu mai spun cui aparține această propoziție mesianică).
C.T.: Mai sînteți membru al Uniunii Scriitorilor? Sau tot suspendat ați rămas? Oricum, ce părere aveți despre această Uniune, azi?
E.S.: Așa, moralmente, mă simt solidar cu scriitorii români. Am scris timp de 60 de ani despre ei. Nu mai fac, azi, critică de întîmpinare și, chiar dacă aș vrea, nu mai aflu o revistă literară săptămînală care să mă solicite. Așa că mă ocup de clasicii literaturii noastre. Nu-ți spun, Cristian Teodorescu, cît de bine mă simt și ce bucurii spirituale și morale îmi dau acești bătrîni înțelepți, care, vorba lui Eminescu, credeau în idealuri, crezînd în arta lor. Am scris – nu știu dacă ai remarcat – o carte despre Creangă și alta despre Odobescu. Două spirite aflate la antipod. O revelație… Și, ca să sar peste etape și să nu se prindă inerția de mine, am scris despre Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, cei trei români din cunoscuta fotografie din Cartierul Latin, îndată după cel de-al doilea război mondial. Prilej – cum ar zice Ion Barbu – de a pune custura spiritului meu critic la încercare.
Dar să revin la scriitorii români de azi. Mă pregătesc, cu grația lui Dumnezeu, să-i recitesc în vederea unei sinteze la care lucrez. Nemaifrecventînd comunitatea lor (mai există?), mă voi mulțumi cu cărțile lor. Situație ideală pentru mine. Voi putea fi mai obiectiv și mai receptiv, eliberat de subiectivitățile incontrolabile.
Mă întrebi de Uniunea Scriitorilor. Uniunea Scriitorilor m-a suspendat – poate ai auzit – pentru că am uitat să-mi plătesc cotizația. Dar a uitat și președintele ei (N. Manolescu), timp de două decenii, de cînd este președintele Uniunii Scriitorilor, că eu exist. N-am primit, în acest răstimp, nici un semn din partea Uniunii. Ba da, am luat cunoștință din presă că, fiind rău cotizant, cum ți-am zis, trebuie să fiu suspendat. Asta-i situația. Sper că, prin suspendarea mea, Uniunea Scriitorilor din România va deveni (dacă n-a devenit între timp – fără ca eu să observ) mai puternică, mai obiectivă, mai prezentă în societatea românească. N-am auzit însă ca acest fapt să se întîmple. Ghinionul meu.
C.T.: Cum vedeți azi rostul criticului literar și relația sa cu scriitorii?
E.S.: Rolul criticului literar, în relația lui cu scriitorii, este întîi să-i citească și apoi să le analizeze corect opera. Adică în spiritul adevărului estetic. Cum am scris odată, aș vrea să fiu un om al adevărului. Să fiu, vorba lui Eminescu, drept ca să pot fi liber. Căci scrie el într-un rînd: nu poți fi liber dacă nu ești drept sau ca să fii drept trebuie să fii liber. Splendid aforism. Poate fi o regulă (un principiu) pentru un critic literar.
C.T.: Cine e Eugen Simion în viața particulară?
E.S.: Eugen Simion este ceea ce se poate înțelege prin și din opera lui. Scuză-mi, te rog, această vanitate balzaciană. O mică, nevinovată criză de orgoliu. Altminteri, pot să-ți spun că mă feresc să cad în mania întîietății și unicității de care ți-am vorbit. Sînt un spirit orgolios care știe să se stăpînească. Un anxios care cultivă temperanța și toleranța activă. Subliniez: toleranța activă, nu toleranța resemnată, inertă. Îți mai încredințez un secret: anxiosul cumpănit, care mi se pare că sînt, vrea să fie un spirit constructiv. Îi place să facă, nu să desfacă, să structureze, nu să destructureze… Și, mai ales, detestă din toată inima pe cinicii mărunți (mai ales cînd aceștia îmbătrînesc urît în cinismul lor nord-dunărean) și se ferește, cît poate, de oamenii de vorbe.
C.T.: Ce sperați pentru cultura română?
E.S.: Sper, iarăși, din toată inima ca ea să nu piară în marșul și combinațiile globalismului. Măcar atît…