Uniunea Europeană, ca instituție birocratică, iară nu ca entitate geografică, s-a visat, o vreme, mare putere mondială. Oricât s-ar fi chinuit Germania, Franța sau Marea Britanie, singure nu aveau nici cea mai mică șansă să se califice pe podium, din nici un punct de vedere. Cele trei țări sunt acolo, în Top 10, din punct de vedere economic, dar la distanțe uluitoare față de SUA, China sau Japonia în ceea ce privește PIB-ul. Despre puterea militară nici nu are rost să vorbim. Acum, Marea Britanie nu mai este nici măcar parte din UE, așa că doar două țări din UE se mai zbat pentru un loc în topul celor mai puternice zece țări ale lumii.
O Uniune Europeană cu adevărat puternică ar fi presupus multe: politici fiscale comune, o economie europeană integrată, proiecte de dezvoltare pe termen lung comune, strategii energetice (și nu numai) comune și, de ce nu, chiar și o armată comună. Nici o politică externă comună n-ar fi fost de lepădat. Dar pentru ca toate acestea să existe, ar fi fost nevoie ca Uniunea Europeană să fie guvernată de democrație, nu de birocrație. Când, însă, UE este condusă nu de către oameni aleși prin votul direct al tuturor cetățenilor din statele membre, ci de către câteva zeci de mii de birocrați, nu pot exista cu adevărat nici obiective comune, nici beneficii sau obligații comune.
Gândiți-vă ce putere de negociere
ar avea Uniunea Europeană dacă ar acționa, într-adevăr, în comun, în interesul tuturor țărilor membre. Cum ar fi dacă Uniunea Europeană ar face achiziții comune de combustibili, de exemplu, negociind, să zicem, cumpărarea de gaze pentru toate țările în același timp.
E drept, a existat până acum doar o singur tentativă de achiziție comună: cea a vaccinurilor anti-COVID. Și a fost un eșec sulfuros. Fiindcă nu există proceduri pentru acest tip de achiziții, iar în lipsa procedurilor și regulilor stricte, orice birocrat intangibil din structurile de vârf ale Uniunii are tendința de a se comporta ca orice șpăgar mărunt dintr-un guvern de la periferia Europei Comunitare.
Ursula von der Leyen a decis, aparent de capul ei, fără a consulta guvernele țărilor membre, câte doze de vaccin sunt necesare fiecărei țări, pecetluind totul printr-un contract confidențial, la care țările membre nici măcar nu au acces. iar când spunem Ursula von de Leyen ne referim mai degrabă la o instituție decât la o persoană.
Ar fi această instituție, indiferent de numele pe care-l poartă, capabilă să negocieze și să achiziționeze gazul necesar țărilor UE la un preț corect?
Achiziția vaccinurilor anti-COVID ne spune că nu. O țară precum România, probabil, s-ar trezi că instituția a cumpărat în numele ei mult mai multe gaze decât are nevoie. Gaze pe care nu are unde să le stocheze, nu are la ce să le folosească, dar pe care trebuie să le plătească. După care să le ardă, probabil. Deși arderea gazului este una dintre îndeletnicirile tradiționale pe aceste plaiuri.
Preocupată să reglementeze numărul corect de țepi
din înotătoarea dorsală a ghiborțului, precum și numărul optim de fire de păr pubian la lucrătorii sexuali versus populația civilă, Uniunea Europeană și-a ratat pe deplin menirea.
În loc să meargă spre ideea de State Unite ale Europei, UE s-a deplasat, fără să-și dea seama, în direcția unei piețe de desfacere comune pentru mărfuri esențiale produse de alte țări.
Și totuși, UE ar fi putut învăța din istoria recentă cum să se ferească de acest deznodământ. Cumva, n-a făcut-o. Și nici nu există semne că ar fi capabilă să o facă, vreodată.
Ceea ce i se întâmplă acum Europei, mai ales țărilor membre UE, putea fi evitat dacă cei care conduc Uniunea și-ar fi făcut lecțiile la timp.
După al doilea război mondial,
George Kennan, unul dintre planificatorii pe termen lung ai SUA, și-a impus proiectul prin care SUA au sprijinit industrializarea Japoniei, fostul mare inamic din Pacific, dar a controlat drastic importurile de petrol ale acestei țări, deținând, practic, un drept de veto asupra economiei japoneze. Controlând sursele de combustibili fosili, uneori manu militari, și scoțându-i din joc, încet-încet, pe ceilalți competitori, SUA au reușit să-și mențină atâtea decenii poziția dominantă. Și totuși, nu aveau drept de veto asupra economiei europene. Iar UE n-a crezut că strategii vechi de aproximativ 70 de ani ar putea renaște.
Eliberate de Războiul Rece, pe care l-au câștigat falimentând URSS ca urmare a cheltuielilor militare nesustenabile, SUA s-au trezit în fața mai multor fronturi economice, pe care nu le puteau susține simultan. Și cum este din ce în ce mai greu de susținut frontul chinez, Statele Unite au ales să închidă măcar frontul economic cu UE.
Spre deosebire de debarcarea din Normandia, care a fost pregătită în doar un an și jumătate, de data asta a durat mai mult. Mult mai mult. Putem estima că peste un deceniu. Ceea ce, la scara istoriei, nici nu este atât de mult.
Dar, după atâta trudă, SUA sunt pe cale să închidă frontul acesta. În largul plajelor UE nu mai stau, astăzi, nave de desant și nici crucișătoare, ci sute de nave pline cu Gaz Natural Lichefiat care așteaptă să-și descarce conținutul în terminalele UE. Conținut care provine, în marea sa majoritate, din – exact – SUA sau din țări aflate în sfera de influență și control a SUA. Iar UE are nevoie de GNL-ul american, pentru a putea suplini absența gazelor rusești.
E ceva rău în asta? Desigur, nu. Aproape toate țările membre UE au parteneriate solide cu SUA, deci trebuie să ne bucurăm că partenerului nostru îi duduie economia, sau măcar exporturile de hidrocarburi. Și, fiindcă am lămurit și acest aspect, putem să ne întoarcem la numărarea țepilor din dorsala ghiborțului. Dumneavoastră câți credeți că ar trebui să fie?