Europa cu două viteze: Germania și Franța

Bazele Uniunii Europene au fost puse în 1951 de către șase state dintre cele mai dezvoltate ale Europei. Dar înaintea primelor schițe al UE, înainte de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înainte de Comunitatea Econommică Europeană, a existat Planul Marshall, fără de care Europa nu ar fi putut renaște decât cu greu după al doilea război mondial.

Între 1948 și 1951,

17 țări europene au primit 12.731.000.000 de dolari, la valoarea din anii aceia, pentru a-și reclădi economiile distruse de război. Planul era destinat tuturor țărilor europene, dar influența rusească asupra țărilor din Europa Centrală și de Est le-a determinat pe acestea să nu participe la Planul Marshall, văzut de către sovietici drept o expresie a imperialismului american, care ar fi putut duce la pierderea influenței Moscovei asupra acestor țări.

Principalii beneficiarii ai Planului Marshall au fost britanicii, care au primit 3.297.000.000 de dolari, francezii, care au primit ajutoare de 2.296.000.000 de dolari, nemții, care au primit 1.448.000.000 de dolari, italienii, cu 1.204.000.000 de dolari, și olandezii, cu 1.128.000.000 de dolari. Restul de 12 țări au primit, fiecare, sub un miliard de dolari.

Aceștia sunt banii care au stat la baza bunăstării vest-europene de până în anii ’90 ai secolului trecut. De remarcat că și nemții, agresorii absoluți ai celui de-al doilea război mondial, și italienii, aliații lor, au fost ajutați cu generozitate, tocmai pentru a face să dispară tentațiile unor noi agresiuni provocate de starea economică precară.

Măcar, în acei ani, lecțiile de după primul război mondial nu fuseseră uitate. Umilințele crunte la care a fost supusă Germania după 1918 au dus la apariția nazismului și la tot ceea ce a urmat. Umilințele și lipsa de reacție a unei clase politice europene extrem de slabe.

Germania s-a întărit

în toți anii ce au urmat războiului, ajungând, astăzi, cea mai puternică economie din UE. Germania are cea mai puternică economie, iar Franța are cele mai mari orgolii. Era inevitabil ca, la un moment dat, acestea să se întâlnească într-o alianță care să încerce să preia frâiele Europei.

După Planul Marshall, unele țări membre ale UE s-au dezvoltat cu ajutorul fondurilor de coeziune. Dintre membrii ceva mai vechi, Spania și Portugalia și-au construit infastructura cu banii UE. Dintre membrii mai noi, Polonia e campioană la atragerea de bani europeni. Dar nici Cehia, Slovacia sau Ungaria nu se sfiesc să se dezvolte cu ajutorul fondurilor de coeziune. Am fi putut să o facem și noi, dar e mai greu de furat, așa că mai bine facem autostrăzi cu banii pe care nu-i avem în buget.

Dar cei mai mari contributori la acești bani care au dezvoltat Europa au fost, în ultimii 30 de ani, germanii. Nici britanicii n-au stat foarte rău la capitolul ăsta. Dar, totuși, nemții au plătit cel mai mult. Era normal ca într-un moment să vină și să ceară ceva înapoi. Iar ceea ce cer nu poate fi pe placul celorlalți membri, cărora, chiar dacă nu plătesc atât de mult, li s-a spus că intră într-o uniune ca membri cu drepturi egale.

Franța, pe de altă parte,

nu a putut accepta, la nivelul elitelor politice, un rol secundar. De aceea își caută de decenii bune măreția pierdută. Aparent, o regăsește acum, sub Macron, deși nu este cert că acesta ar fi un proiect de durată. Dar, totuși, Franța încearcă. Inclusiv prin impulsionarea industriei militare.

Spre deosebire de Germania, Franța este o putere nucleară, deținând locul trei mondial în materie de focoase active, după SUA și Rusia. De câțiva ani, Franța încearcă să-și revitalizeze industria militară. În momentul de față s-a pus pe tapet construcția unui nou portavion, dar opinia publică franceză n-a primit prea bine costurile enorme presupuse de această acțiune. Anul trecut, Franța a testat, în timpul unui atac asupra Siriei, un nou model de rachete. Testul a fost mai degrabă un eșec, una dintre cele câteva rachete testate distrugându-se imediat după lansare, iar despre celelalte neexistând date certe că ar fi lovit vreo țintă.

Până și aici Germania stă mai bine. Probabil că nemții au cea mai puternică și bănoasă industrie militară din Europa. Germania a împrumutat până spre limita insuportabilului Grecia, de exemplu, pentru ca aceasta să-i cumpere armamentul: tancuri, fregate și niște submarine. Franța produce, dar nu prea are unde vinde. Doar câteva armate din lume mai folosesc avioane de luptă franțuzești, iar încercările în zona navală au fost stopate de embargoul impus Rusiei, moment în care Franța a fost nevoită să renunțe la vânzarea unor vase de luptă.

Asta este imaginea sumară a momentului

actual, în care cele două țări par a fi pus piciorul pe UE. Negocierile dintre cele două țări dau președintele Comisiei Europene, președintele Băncii Centrale Europene și o mulțime de alți responsabili importanți, dar mai puțin vizibili. Germania controlează cel mai mare grup din Parlamentul European, PPE, iar Franța al doilea grup ca mărime, Renew Europe, format în jurul partidului lui Macron.

Chiar dacă Angela Merkel se retrage anul viitor, iar Emmanuel Macron s-ar putea să piardă alegerile prezidențiale de peste trei ani, următorii cinci ani, cu o Uniune Europeană dominată de Germania și Franța, se anunță extrem de interesanți. Și, pentru cățeii din Est, destul de amari.