Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Europa rulează fin ca un buldozer pe cocoașa Americii

Zoom Europa rulează fin ca un buldozer pe cocoașa Americii

Se prea poate ca Moșul lui 2017 să fi colindat beat văzduhurile și din sania lui să fi tot curs cadourile în neștire spre pămînt. Dar, șugubețe cum le stă bine în prag de sărbători, unele au prins aripi, altele au prins chef de vorbă cu norii, altele au rămas în aer să întrebe pe unde s-o ia și, uite-așa, au ajuns la destinație ca surprize plăcute și nicidecum ca daruri. Nu de multe ori, dar cam des, destul cît să-l facă pe Moș să zîmbească în barbă și să explice doct promoției 2018: “Băi, dacă vă zic Ho-Ho-Ho înseamnă să stați naibii în sanie și să nu săriți voi de nebune cînd vă tună! Fiecare cadou să aștepte să i se facă nasul verde lui Rudolf și abia apoi să sară. Țineți minte sloganul nostru: un cadou sub brad, nu un Moș în pom!”.

Altfel spus, 2018 a fost o surpriză plăcută pentru cinefili. Filme bune, parcă mai multe ca în alți ani și în mod sigur mult mai europene ca în alți ani. De fapt, cu o singură excepție notabilă, filmele savuroase ale anului au salutat drapelul înstelat, dar nu pe ăla cu 50 de stele, ci pe cel elegant, cu doar 12.

Anul a început promițător cu Death of Stalin. Bine, orice an care începe cu moartea lui Stalin e un an bun. Satiră mușcătoare ca gerul siberian într-o zi bună, impertinent, spumos, nemilos cu nemernicia și totuși duios în momentele sale de pură umanitate, filmul scoțianului Iannucci a spălat cenușiul sinistru al epocii în valuri de hohote. Probabil că de asta cerberii Kremlinului l-au interzis în Rusia. Și mai probabil, și-au motivat decizia bîiguind că e un film fascist, pentru că sigur era afișat la intrarea în sală “Rîsul te va elibera!”.

Singura excepție notabilă din zona americană, inundată de mizerii Marvel care produc simultan bani și plictiseală, a fost Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. Unii i-ar spune “Fargo cu foarte mult suflet”, alții ar insista că e prea simplistă sintagma. În orice caz, Frances McDormand face un rol imens, unul care în mod clar ar fi luat Academia Americană de Film la bătaie dacă nu primea Oscarul.

Surpriza anului a venit dintr-o zonă neașteptată: thriller-ul inteligent cu spioni. Trailer-ul promitea un film prost, iar filmul a tratat promisiunea cu respectul pe care i l-a arătat România PSD-ului. Red Sparrow este primul și deocamdată singurul film în care protagonista învinge forțe aparent invincibile grație inteligenței și determinării și nu datorită unor adversari tîmpiți, gata să pice în fund de uimire cînd eroina declamă patetic: “Sînt o femeie puternică și independentă, dar asta nu-ți dă dreptul să-mi asumi genul!”. Da, știu, e american. Asta face surpriza și mai mare.

Revenind în Europa, Au revoir là-haut nu e un film, e magie transpusă pe peliculă. Drama supraviețuitorilor Marelui Război curge în tragedie, în comedie, în satiră și în genuri pe care omenirea nu le-a clasificat, probabil, dar regizorul Albert Dupontel le-a intuit pentru că are un talent imens, pus în umbră doar de sufletul uriaș al francezului.

De partea superficială a forței creatoare franceze stă, pentru echilibru, o comedioară simpatică, ușurică, fără pretenții, dar cu un mare atu: arată cît de natural pot lua galicii un subiect pe care americanii l-ar considera bun de film pentru muieri și să-l transforme într-un film pentru oameni. Demi-sœurs pleacă de la stereotipii și amestecă personajele într-un vîrtej plin de haz, unde singurul principiu după care se călăuzește pare să fie “dacă ești un personaj ai dreptul să fii luat la mișto din toate pozițiile și n-ai puterea să te superi pentru că în fața rîsului toți sîntem oameni și veselia cu gust va face umanitatea să triumfe”.

S-au făcut mii de bancuri legate de faptul că danezii sună de parcă ar fi turtă cînd vorbesc. The Guilty pare rezultatul unui pariu făcut la beție: “Regizore, îți dau două camere de filmat, un actor și un birou. Pun pariu că nu poți să faci un film genial!”. Indubitabil, răspunsul a fost “Ține-mi vodca!”, iar  filmul a ieșit superb. Dacă Jakob Cedergren este țintuit de rolul de polițist care preia apelurile 112 în fața biroului, mintea lui și imaginația spectatorului pot zburda libere, ajutate de agerimea scenariului, de talentul pe care interlocutorii îl pun în voce, de creativitatea regizorală și, evident, de harul pe care danezul l-a turnat în propriul rol cu dărnicia pe care zeul roman al vinului n-a cunoscut-o nici măcar în timpul celor mai dezmățate Bacchanalia.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

romania100

Editoriale
romania100