„Pot să dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România“, a zis Constantin Argetoianu în mai 1921, după ce Poliția a arestat 51 din cei 77 de delegați comuniști veniți la congresul de înființare a Partidului Comunist. Argetoianu era ministru de Interne și de Finanțe în al doilea guvern Averescu și fusese deja, în 1920, ținta unui atentat cu bombă pus la cale de brațul înarmat al stîngii revoluționare, anarhistul Max Goldstein. Din fericire pentru el, bomba de sub tren a explodat la un vagon distanță de compartimentul unde lua masa, așa că norocul ministrului a avut ocazia să se transforme într-o statornică ură.
Comuniștii au fost arestați sub acuzația că aderaseră fără rezerve la Internaționala Comunistă, adică erau de acord cu metodele de înlăturare brutală a burghezo-moșierimii de pe scena politică a lumii pe care le proiectase Vladimir Ilici Lenin. Constantin Argetoianu le-a organizat prinșilor un proces de toată frumusețea, așa-numitul „Proces din Dealul Spirii“. Peste cei 51 de comuniști au fost îngrămădiți și socialiștii care participaseră la grevele din 1920. Colac peste pupăză, arestații s-au văzut nevoiți să se strîngă unii în alții și să-i facă loc în boxă și celebrului Max Goldstein, fiindcă Argetoianu plănuia să lichideze cu extrema stîngă dintr-un singur foc.
Procesul din Dealul Spirii s-a judecat în 1922. Cu totul, erau 271 de inculpați, adică, în afara celor doi-trei care apucaseră să fugă, întreaga mișcare socialistă și comunistă din România. Și, pentru că arestații fuseseră luați cu arcanul, la grămadă, în apărarea lor s-au adunat cei mai renumiți avocați ai epocii. Lor li s-au adăugat savanți și oameni politici importanți, între care Nicolae Iorga, Iuliu Maniu și Constantin Rădulescu-Motru. Aproape toți acești susținători, care au contribuit substanțial la eliberarea comuniștilor și socialiștilor încarcerați, au pierit, în măsura în care au scăpat de gloanțele legionarilor, în temnițele comuniste.
Regele Ferdinand s-a speriat de tulburările pe care condamnarea la pușcărie le-ar fi declanșat și a amnistiat 213 dintre inculpați. Unul dintre ei, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, s-a remarcat pe toată durata procesului și, apoi, în cei cîțiva ani care au urmat, printr-o vehemență nebună, luptîndu-se cu gărzile, făcînd greva foamei, insultînd judecătorii și refuzînd să răspundă la întrebări. Alexandru nu și-a domolit înverșunarea nici atunci cînd, pînă la urmă, a scăpat din cele două procese, din 1924 și 1929, în care fusese acuzat de complot împotriva statului. Numele lui a devenit echivalent cu scandalul, cu problemele, cu arestările. Lumea a început să se ferească de el, avocații nu l-au mai apărat, oamenii politici nu l-au mai susținut. Pînă și comuniștii, sătui s-o mai încaseze din pricina lui, l-au dat jos din toate funcțiile de răspundere.
În 1932, Alexandru Dobrogeanu-Gherea a plecat să-și caute alinarea în URSS. A găsit-o, după cum s-a aflat mai tîrziu, într-un șanț din marginea Moscovei, după ce a fost executat pentru troțkism.
În 1952, Constantin Argetoianu a murit în temnița din Sighetul Marmației. Avusese nu numai ghinionul să-i aresteze pe capii mișcării comuniste, dar și inteligența de a se întoarce în țară, de la Paris, în 1946.
