Cu cine au votat vecinii tăi de bloc? Cu cine a votat vînzătoarea din colț? Cu cine au votat colegii de serviciu pe care-i întîlnești în pauza de cafea? Cu cine au votat verii și mătușile de la țară (sau, după caz, din „urbanul mic”)? Poate că știi, cel mult bănuiești… Dar, în definitiv, ce contează?!
Ceea ce contează cu siguranță pentru tine este opțiunea de vot a cîtorva sute sau mii de oameni pe care nu-i frecventezi în lumea reală și care îți sînt „prieteni pe Facebook”. Acum zece ani, citeai pe SMS atenționări despre voturi fraudate și parodii în versuri precum aceea în care Bombo rima cu Congo (a compus-o Dinescu sau nu? istoria trebuie să consemneze!)… Acum douăzeci de ani te aplecai peste umărul celui care-și luase ziarul mai devreme; acum 25 de ani te chirceai peste difuzorul radioului de unde scurte… De fiecare dată, voiai să te implici, să fii parte din acțiune… Și împrăștiai mai departe SMS-ul, lozinca, zvonul… cum puteai mai bine. Acum poți face totul cu un click: poți fi un vector al schimbării, poți determina trend-uri, poți bascula procente. Sau, cel puțin, așa ai impresia.
Cert e că, acum zece sau douăzeci de ani, nu aveai cum să știi atît de precis cum votează Pufoshenie Ionescu, Chillax Popescu și alții ca ei. Astăzi știi. Pentru că ei s-au azvîrlit să-ți spună! Acum zece sau douăzeci de ani, în vechea lume offline, tu și concetățenii tăi încă mai juisați de pe urma cuceririlor democratice și încă mai țineați la mare preț chestia aia – cum îi zice? – confidențialitatea votului. Scrutin democratic însemna, în primul rînd, vot secret și era unul dintre acele capete de țară pentru care „s-a murit la Revoluție”. Cabina cu perdeluță și buletinul bine împăturit apăreau ca instituții pe care s-a reclădit din temelii o lume. Votul liber, secret și inalienabil a fost noul contract pe care românii majori și dotați cu discernămînt l-au încheiat cu statul zis democatic.
Cine vorbește de două sau mai multe Românii – s-o pună și pe asta la socoteală: țara de pe Facebook, republica în care nu ești obligat formal, ci doar constrîns „prietenește” să-ți formulezi opiniile (sau chiar să ți le reformulezi, prin forța prieteșugului). Sociologii au demonstrat că nu, nu Facebook-ul a cîștigat alegerile din 2014 (așa cum, probabil, nici PRO TV-ul nu l-a făcut președinte pe Constantinescu în ‘96). A fost un canal, un medium, un instrument. O seringă, i s-a spus, cu o metaforă izbutită. Conținutul ideo-mitologic, substanța inoculată în conștiințe, ar fi, care va să zică, agentul patogen… Că această seringă are ditamai presiunea în piston se datorează supervitezei de propagare a informației. Dar efectul secundar al viralității, acela de a presa asupra discernămîntului, altminteri liber „din oficiu”, al prietenilor? Poate că e încă neglijabil, poate că se încadrează în marja de eroare a sondajelor, dar…
Mie, unuia, mi s-a părut util să cercetez acest sub-trend într-un mini-sondaj, la care mi-am invitat prietenii de Facebook mai activi în acest sezon electoral (și cărora le mulțumesc încă o dată pentru bunăvoință). Două treimi dintre ei și-au făcut manifest votul. Dintre aceștia anume, tot două treimi au făcut-o printr-un status mai mult sau mai puțin argumentat; un sfert și-au manifestat opțiunea prin „activități” partizane sau prin arborarea unor embleme (profil, copertă, ecuson etc.) cu funcție heraldic-militantă. O minoritate sînt cei care, întrebați de către „prieteni” cu cine votează, și-au făcut răspunsul public.
Din majoritatea votanților vădit partizani, circa două treimi declară că și-au afișat opțiunea „pentru că așa au simțit nevoia” (fie că au fost influențați pozitiv, fie că au reacționat în răspăr la mesajele „agresive” ale altora). Restul și-au recunoscut intenția de agent electoral benevol („am vrut să-i mobilizez pe indeciși” sau, în cîteva cazuri, „să verific opțiunea prietenilor”).
Trei cincimi au propagat (prin like și share) „haioșeniile” politice, indiferent de orientare. Aproape două cincimi au refuzat s-o facă, iar 7,5% recunosc că nu au împrăștiat decît glumele care îi satirizau pe adversari.
Doar o infimă parte a interlocutorilor mei destinează Facebook-ul exclusiv recreării și întreținerii prieteniei ca atare; cam o cincime declară că văd în Facebook un arcan tot mai eficient al partidelor și politicienilor; și aproape patru cincimi se declară toleranți față de imixtiunea crescîndă a subiectelor politice cu cele mundan-hedoniste.
Un efect major al viralității e acela de a trimite, prin „seringa cea mare”, o multitudine de „seringuțe”, a căror forță rezidă în ambiguitatea, tipică Facebook-ului, dintre hedonism și implicare.
Mania facebooker-ilor de a-și nota „stările” de moment, nuanțele de dispoziție, toanele și mofturile are importanța ei. Îți faci o poză la cafeaua de la micul dejun, le urezi „prietenilor” o zi bună printre inimioare și jingle-uri și – hop – primești like-uri și generezi share-uri!! Și uite-așa, din pufoșenie în gingășie, ți se pare normal să le expui „prietenilor” frămîntările, aspirațiile și nădejdile tale politice. Cauți confirmare, găsești confort. Afli că nu ești singur(ă): cei care ți-au „apreciat” cappuccino-ul cu scorțișoară îți aprobă și preferința pentru un partid sau o mișcare. Cool, nu!? Triumful banalității cotidiene se învecinează cu simulacrul de civism mai ceva ca-n Baudrillard.
O altă componentă este cea a modelului glorios. Nu doar Facebook-ul – media, în general – e o rețea cu noduri radiante, mai mult sau mai puțin influente. Vedetele sînt azi nu doar niște făpturi frumoase, deștepte sau haioase. Sînt noduri de rețea. Sînt agenți influențatori. Pe harta hegemoniei online, ei au vasali, asemeni suzeranilor din istorie; și, la fel ca aceștia, pot fi și ei vasalii altora. Regula jocului impusă de politica-show de dincolo de Atlantic este – tocmai! – ca acești vectori de opinie să își declare opțiunile și, astfel, să facă prozeliți.
La noi, „boierii opiniei” au preluat moda cu frenezie. Mulțimea de jurnaliști care se laudă că au urmat școala BBC, că au mîncat imparțialitate pe pîine în decursul lungilor stagii și grant-uri – cam de la Obama încoace –, au făcut tabula rasa cu BBC-ismul. Precum Bruce Springsteen și Oprah, ei musai să clameze, să facă statement-uri, să-și pună sufletul pe tavă… Dintre colega și colegii Cațavenci, cîți s-au abținut să-și etaleze opțiunea de vot!? Mai cu un twist ironic, mai cu un chichirez de arguție, dar tot au ars-o vedetistic-electoral. Iar după ei, un mănunchi întreg de admiratori, fiecare cu claia lui de prieteni…
În loc de concluzie, un gînd fugar: în anticiparea votului online, putem vedea în rețelele sociale (iar noi, românii, cu precădere în Facebook) o armă de propagandă tot mai performantă. Cînd vom ajunge să votăm „hiperreal” și postmodern, între un like la o cafeluță și un share la o pisicuță, oare cum ne va merge?