Extaz pe culoarul jegului dintre Vîlcea și Sibiu

Pentru noi, epoca feudală începe prin 1998,

cînd destinul României a fost scos de pe autostradă și lăsat să se afunde în praful drumurilor județene. Între Sebeș și Sibiu sînt niște frînturi de coridor IV paneuropean pe care abia ce urci că și trebuie să cobori. Centura Sibiului, obținută după un secol de așteptare, se continuă cu un căpețel de autostradă spre Sebeș, pentru care țara noastră a plătit ca și cum în compoziția asfaltului ar fi intrat cristale Swarovski. Ca să ieși de pe acest flash de civilizație e oarecum ușor, fiindcă te împing indicatoarele într-o strungă de o singură bandă, dar ca să urci pe următorul microfragment trebuie să angajezi un detectiv. Nu sînt indicatoare, iar atunci cînd sînt, îți trebuie privirea vulturului egiptean ca să le poți dibui în depărtarea în care sînt ascunse. Dacă ai lăsa dracului cele două bucățele de autostradă și ți-ai vedea de drum pe vechiul DN7, așa cum făceau și dacii liberi, ai ajunge mai repede. Sigur, "repede" e un cuvînt care și-a pierdut încrederea în sine, dar, comparat cu vocabularul disponibil pe Valea Oltului, pare mai iute ca gîndul. Pe Valea Oltului, pe șoseaua care unește Bucureștiul cu Occidentul, economia și viitorul României se tîrăsc în spatele unui TIR turcesc. Sute de mașini, unele cărînd idei, altele produse și materii prime, așteaptă după o basculantă care fumegă ca dragonul Smaug, fiindcă asta e tot ce poate oferi PIB-ului o singură bandă. Ritmul de dezvoltare al României e dat de căruța cu lemne furate care își mînă prada la trap sau de camionul care o cotește în parcarea cu popas pentru șoferi, unde mititeii și șaorma sînt la fel de gustoase ca muia carpatină.

Din fericire, îți rămîne peisajul.

Te-ai putea desfăta cu defileul, cu munții, cu brazii sau cu apa Oltului, dacă le-ai putea vedea. Ceea ce vezi, în schimb, sînt mormanele de gunoaie care dublează, ca o umbră de plastic și hîrtie, orice colțișor de natură. În mijlocul rîului sînt insule uriașe de pet-uri peste care au crescut, cu vremea, iarbă și arbuști. Vezi cai costelivi păscînd între șuvoaie, cu botul afundat în mozaicul de sticle, pungi și epave de aragaz, rotindu-se pe pluta artificială odată cu anaforul apei, ca un carusel suprarealist pus în scenă de Kusturica. Pe marginea șoselei există atîtea cutii de bere, lăzi de carton și bucăți de polistiren încît primul care va pune pe picioare o afacere cu deșeuri se va îmbogăți pe loc. Saci uriași de celofan sînt răspîndiți în poienițele care coboară dinspre munți, ca și cum ciclopul Polifem și-ar fi aruncat prezervativele folosite între Tălmaciu și Călimănești. Mă întreb de două decenii de unde vin miliardele de pungi de plastic și aș putea formula un răspuns bazat pe gropile de gunoi răvășite de vînt. Numai că asta funcționează la șes, atunci cînd vezi Bărăganul sau Cîmpia Moldovei însămînțate, pe mii de hectare, cu sacoșe de un leu. Dar într-un defileu strîmt ca Valea Oltului nu poate fi vorba decît despre seculara și tribala mînă a românului. Oamenii ăștia nu se simt bine dacă nu se cacă într-o parcare unde urmează să oprească autocarul cu turiști. The Carpathian Garden prezintă, pe Valea Oltului, cea mai mare doză de jeg injectată peisajului din Univers. Poate în Gange să găsești mai mulți căcați plutind spre Nirvana, dar în materie de pet-uri batem întreaga Indie la cur.

În astfel de momente mă gîndesc nu atît la ministrul Mediului,

cît la feudalism. Avantajul Evului Mediu constă, între altele, că poți executa oameni. Fără să fii obligat să asculți mofturile unei democrații care încă nu și-a croit drum în istorie, poți rezolva problemele rapid, pe loc, într-un mod ceva mai sîngeros, dar categoric. Nu întreb unde sînt capetele nemernicilor de la Mediu care au lăsat, decenii la rînd, microhidrocentralele să distrugă sute de rîuri montane laolaltă cu fauna, cu flora și cu decorul lor irepetabile. Nu întreb nici unde atîrnă în ștreang cei care au permis și permit ca România să piardă trei hectare de pădure pe oră. Spun doar că o țară de retardați – în sensul vitezei de deplasare – nu are de oferit locuitorilor ei care plătesc impozite decît peisajul. Iar puțină curățenie în decor, făcută cu amenzi uriașe, ar mai ogoi sufletul pribeagului. Măcar să ai la ce te uita în alea opt ore pe care le petreci pe drumurile lui Ceaușescu și Gheorghiu-Dej, între Cluj și București.