Ca să crească producția unei fabrici de praf de pușcă, o întreprindere românească de stat din componența Romarm e nevoită să străbată o birocrație care l-ar face pe Kafka să se sinucidă cu o sută de lovituri de cuțit. Nici cel mai performant sistem de frînare din Formula 1, bazat pe discuri ceramice, nu poate obține rezultate mai bune de încetinire decît legislația și procedurile instituțiilor de stat. Practic, pentru a răspunde unei rugăminți din partea NATO, UE, SUA și a întregului Occident din a cărui civilizație vrem să facem parte, o întreprindere de stat românească trebuie să treacă prin douăsprezece procese de aprobare, prin audiențe, memorandumuri, procese-verbale, solicitări scrise, întîlniri repetate cu anumiți miniștri și secretari de stat, liste de așteptare și convocarea a nu mai puțin de trei consilii de administrație. Procesul se întinde pe luni de zile, iar asta înainte ca măsurile propriu-zise de extindere a producției, care mănîncă ei ele cîteva luni, să înceapă.
Imaginați-vă, în plus, că pînă să se ia decizia politică de a începe procesul au trecut aproape doi ani. Deci dacă România dorește să-și construiască cu mîinile ei un cartuș are de așteptat trei ani bătuți pe muchie. Asta în timp ce depozitele de urgență ale armatei sînt ocupate cu muniție în general veche, iar depozitele suplimentare sînt oarecum goale. Cît despre capacitatea industriei militare românești de a exporta muniție – cel mai cerut produs al momentului și al anilor ce vor urma –, putem spune doar că e admirabilă, e sublimă, dar lipsește cu desăvîrșire.
Ce să caute atunci spionajul străin în apropierea fabricilor românești? Dacă ele nu produc mai nimic, dacă nu pot satisface nici cererea unei asociații de vînătoare, ce să caute dronele neidentificate deasupra lor? Căci, deși ar trebui să fie informație clasificată, plimbarea obiectelor zburătoare necunoscute în perimetrul aerian al cîtorva fabrici de muniție e cunoscută de mai toți muncitorii, maiștrii și inginerii aflați la serviciu. Firește că SRI e luat mereu ca din oală și tot ce poate face e să confiște telefoanele și să șteargă imaginile ca să nu le pună angajații pe TikTok, dar asta nu împiedică întreaga conducere a țării, a CSAȚ, a Ministerului Apărării și a serviciilor secrete să se facă că plouă și să ne asigure că sîntem protejați de NATO. Întrebarea care se pune e cum ne protejăm de noi înșine. Cine ne apără de prostia politică? Cine ne protejează de servilismul șefilor armatei? Cum ne ferim de incapacitatea totală, abisală, a instituțiilor statului de a face vreodată ceva în afară de a sta degeaba, rînjind prostește, și a ne asigura că totul e bine?
Sînt, totuși, speranțe: poate dronele nu sînt rusești și, de fapt, au venit extratereștrii. Poate că am fost noi aleși de o civilizație din altă galaxie și acum ne pozează fabricile de armament ca dovadă că există viață neinteligentă. Poate că prostia e un semn de evoluție nemaiîntîlnit de ei la alte specii.
Si cind te gindesti ca Biserica de la Manastirea Voronet a fost construita in 3 luni si 3 saptamini. Si inca dainuieste dupa 536 de ani!