Jurnalul Angelei Merkel
14 septembrie. Dragă jurnalule, fatăn, geşheftul ăsta cu Grecia începe să mă enerveze rău de tot. Şi ştii foarte bine ce fac cînd mă enervez, nu?! Ştii? Ai dreptate. Nici eu nu ştiu. Dar m-am cam speriat atunci cînd m-am trezit goală în Munţii Pădurea Neagră, cu cerbul ăla la subraţ şi mînjită toată de ştrudel la gură.
17 septembrie. Offf, dacă ar trăi bunicul Otto să vadă că Germania o să aibă în sfîrşit ieşire la Marea Mediterană! Ce s-ar mai bucura, săracul… A încercat de două ori să meargă şi el la plajă şi de fiecare dată i-au scufundat submarinul.
18 septembrie. Poate că mai are dreptate şi ţăranul ăla libidinos de Berlusconi. Poate chiar sînt o „vacă grasă nefutută“. Putea totuşi s-o zică mai diplomatic: „fată cu oase mari nefutută“, „plinuţă nefutută“, „duduie rubensiană nefutută“, că nu ne tragem de şpilhozen!
19 septembrie. Deci, să fie clar, eu n-am vrut niciodată Grecia. N-am ce face cu ea. Dacă voiam o ţară de leneşi cu băşini în cap, mergeam iarăşi în Franţa. De unde să ştiu eu ce vreau să-mi vîndă Papandreu în dimineaţa aia, pe holurile Consiliului UE? Am crezut că vinde gresie. „Coniţa, vrei gresia? Ia gresia! Eftin, dau tzatziki gratis la tine“. M-a cucerit la tzatziki.
Jurnalul lui Papandreou
14 septembrie. Mi-am luat o zi liberă de la birou şi am mers la plajă. Aveam nevoie. Deficitul bugetar şi măsurile de austeritate mă făceau foarte încordat şi riscam să acţionez împotriva propriului meu popor. Eram tentat, din nou, să le iau banii oamenilor. O prostie! Păi, ce e Guvernul, forţă de ocupaţie, să colectăm taxe? Să fim serioşi, nu s-au mai plătit impozite în Grecia de pe vremea Imperiului Otoman. Hai să nu dezgropăm morţii!
15 septembrie. Am renunţat la patru ore de program pentru a mă dedica plăcerii mele vinovate: înotul în Egee. Problemele ţării pot să mai aştepte. Turistele scandinave nu, pentru că mâine pleacă.
16 septembrie. L-am întrebat pe Evanghelos, ministrul meu de Finanţe, dacă ne-au aprobat nemţii creditul. Nu m-a auzit. Înota pe spate, în golful unde mai facem noi şedinţe atunci când nu vrem să ne găsească creditorii. Secretara lui, care se bălăcea mai aproape de mal, îmbrăcată office, cu un costum de baie în culori sobre, mi-a zis că ne-a reclamat cineva la biroul de credite. Nu ne mai dă nimeni bani. Dar, dragă jurnalule, cine are nevoie de bani într-o zi de toamnă târzie în care soarele pare la fel de veşnic ca un dictator african? Te las acum, mă întorc în apă: mâine-poimâine se face iar luni şi trebuie să trec pe la birou să semnez condica în drum spre şezlongul meu de la piscina hotelului Aristoteles.