Dumitru Pop din Breb este slab ca un plaivaz. Se uită la mine superior, de sub o pălărie cu calota spartă în mai multe locuri şi în timp ce vorbeşte scoate o limbă mică şi ascuţită de şarpe de casă, cu care îşi linge cuvintele teatral, înainte de a le slobozi printre buze ca pe nişte şfichiuri de bici. Are un pieptar ros pe la colţuri, pe care şi-l trage întruna cu degetele cafenii, de la nucile pe care le-a dezghiocat şi le-a aşternut pe lese lungi, la soare. „Fac orice din lemn“, zice enigmatic, „căuce de băut apă cu verigă petrecută prin toartă dintr-o bucată, cleşti de spart alunele, fusuri cu zurgălăi, pecetare şi bote fermecate. La botă e lucru cel mai mult“.
Se semnează într-un colţ discret, în alfabetul chirilic, pokoi – on – pokoi, adică POP, cu o-ul colţos ca un romb, aşa cum se scrie pe răboaje, cu litere ascuţite ca runele, că nu poţi face curbe pe fibra lemnului. Rar de tot se semnează şi Dumitru – adică dobru – uc – mislete – i – tferdu – râţă – uc. Slavoneşte nu mai ştie nimeni în Breb sau Maramureş, nici popa, însă lumea mai foloseşte locuţiuni străvechi bisericeşti, precum „nepovole“, adică „pe nepregătite“, sau „opsă“, adică „măcar“. Pentru Pop viaţa e o glumă. Se distrează cioplind şi de multe ori îl lasă pe Dumnezeu să se semneze în locul lui: Dobru – uc – mislete – naş – est – zemle – est – uc. Fusurile cu zurgălăi care ies dintre mâinile lui Pop par ţurgălăii lui Dumnezeu şi sunt meşteşugite tainic, cu pietricele prinse între rosturi, ca atunci când le mişti să scoată sunetul acela inconfundabil de toacă sau de picături de ploaie care se preling pe acoperişul bisericii. Meşterul Vasile Apan din Vad a făcut un fus cu zurgălăi de 13 metri instalat în grădina publică din Braine-le-Comte, Belgia, însă bote fermecate nu mai face nimeni în Maramureş, decât moşul Pop şi moşul Pupăză din Valea Porcului, care pretinde că el le-a inventat, însă e o scorneală, că bota e veche de când lumea. O botă are un metru jumate, e ca o prismă în şase colţuri, încrustată cu vrejuri serpentiforme, groasă cât un antebraţ de cioban şi după ce ai scobit-o prin mijloc îi introduci pe la capătul de jos o ţeavă de aramă bătută, căpăcită frumos cu un dop de lemn. La capătul de sus tubul se subţiază ca un ştuţ, ascuns sub un alt dop de lemn pe care îl scoţi ca să bei horincă, ridicând bota ca pe un bucium în dreptul gurii. Alimentarea se face pe sus, prin ştuţ, şi într-o botă intră cam doi litri de horincă. Considerat a fi un instrument al pacificării şi aplanării conflictelor, bota se petrecea din mână în mână şi din gură în gură la ceremonii publice, ca un fel de imensă şi lichidă pipă a păcii.