Fără genii, talentul e pustiu

Ceea ce caracterizează mîndra noastră țărișoară e capra. Capra vecinului e a mai trainică. A curs multă apă pe Dunăre și mult sînge în numele ei. Dar mai există și cea rîioasă, care ține coada sus. Asta din urmă, să-mi dați voie, e mai modernă și mai sofisticată. Iar în cultura română e o adevărată bestie. Bestia behăie, în fiecare epocă, despre decăderea intelectuală, despre vremurile năprasnice pe care le trăim, despre sfîrșitul lumii. Asta e buba tuturor epocilor. Capra aegagrus hircus (capra domestică, nu căutați în dicționar), soră de lapte cu Cațavencu, zice așa: „…în țara asta de gogomani, unde sunt cea d-întîi…“. Pe scurt, oamenii de cultură scrisă și-ar da și sufletul să strălucească singurei pe cerul pustiu al patriei. Iar asta nu se poate realiza decît dacă, în jur, ceilalți confrați sînt ori morți, ori lipsiți de valoare.

Pentru a ajunge înainte de termen la măreața realizare, insul sau inșii (că fiecare e unic și irepetabil) trebuie să laude în exces cultura moartă, înaintașii, precursorii. Tot ce a fost vreodată bun (dacă a fost bun) e mort. Au rămas epigonii. Au rămas piticii, pleava, caracuda. Cu cît trecutul era mai mare, cu atît e mai mic prezentul. Dacă urmăriți, cumva, discuțiile de tot soiul, veți vedea că ultimul romancier român de valoare a murit acum 44 de ani. De atunci, nu se întrevede nimic. Toți autorii scriu la fel, toți sînt ilizibili, de neînțeles, se promovează nerușinat, sînt tămîiați de o critică cumpărată. Și ce să citești? Numai mizerii, sex și violență. Ehei, altfel scriau geniile trecutului. Despre o crimă între ciobani, un viol și o scopire, o sodomizare cu pește, ca să nu mai vorbim de crima pasională în care un bărbat gelos dezertează și își lichidează consoarta. Altă viață, de ce să nu recunoaștem?

A doua manevră de autopromovare e aceea prin care se pun editurile la stîlpul infamiei. Totul e „aranjat“, iar în goana pentru sume mari, urieșești, editurile nu ezită să stoarcă bani de la bieții autori. Singura întrebare e cît o să ceară ca să te publice. Nimic nu-i mai satură. E inutilă întrebarea rațională „Din ce trăiește editura?“ dacă publică gunoaie. Evident, din traduceri. De aia s-au înmulțit autorii români mizerabiliști, care nu știu să scrie și sînt ori rupți de realitate, ori înnămoliți într-un sine mocirlos. Întrebarea următoare, tot rațională, din păcate, e cum rezistă librăriile. Dacă „mizeriile“ nu se vînd, din ce plătesc chirie și angajați? Evident, autorii pompați vin și-și cumpără singuri tirajul. E atît de simplu!

În sfîrșit, ultima (dar nu cea de pe urmă) remarcă e că avem prea mulți scriitori. Cu asta atingem, probabil, apogeul ridicolului. Dar să nu ne grăbim. Să urmărim firul epic. Cică în România se scrie prea mult. Ergo, prost. Ce frumos era pe vremuri, cînd se scria puțin! O carte, hai, două pe an, să citim mai cu folos. O cultură valoroasă (Dante, Shakespeare, Tolstoi, neapărat) are numai vîrfuri, capodopere, nu decăderea asta imorală și îmboboșată. Bun argument, păcat că e fals. O cultură solidă are vîrfuri reale într-o mare de profesionalism și comerț. Da, ați citit bine. Profesionalism, adică povești solide, construcții epice corecte, tematică adecvată, directețe, simplitate, eficiență și modă. Dacă România ar avea măcar 500 de cărți de proză onorabile pe an, publicul cititor s-ar dubla, s-ar tripla. Plăcerea lecturii, pe ruinele căreia plîngem de zor, ar reveni treptat în mințile celor care nu pot sau nu vor să citească capodopere. Vor să se distreze, ca la film, să tremure, să se emoționeze, să strîngă pumnii. Ei nu vor, așa cum propunea Iosif Sava, să asculte Baaaach, de dimineața pînă seara. Vor chestii mai ușurele, pe care să le înțeleagă, cu cîtă minte au. Ăsta e comerțul. Dar e un comerț cinstit, cu gramatică și subiect. Abia atunci putem spera să evoluăm și noi, de la nivelul de bananieră culturală, măcar la statutul de țară emergentă. Cititul se învață, exact cum nu începi abecedarul cu Critica rațiunii pure, ci cu „Ana are mere“.

Abia atunci va fugi din ogradă capra noastră rîioasă, cu coada fluturînd. Cînd autorii vor putea înțelege că e loc sub soare pentru toată lumea și nimeni nu fură nimănui gloria. Gloria nu se sfîrșește, doar că moare dacă nimeni nu o provoacă la luptă.

Dacă nu mă credeți, vă spun pățania unui poet șaizecist care, acum 60 de ani, a văzut Parisul. Era în perioada de deschidere a socialismului schimbător și omul a fost întîmpinat în Orașul Luminilor cu multă bunăvoință și cu și mai multă curiozitate. Editurile, agenții, scriitorii și criticii străini l-au iscodit, l-au descusut, i-au pus totul la picioare. Era un ins sosit de nicăieri, cum să nu fii curios și darnic? Ei bine, printre miile de vorbe care s-au răsucit în franceză, s-a nimerit și o întrebare mică: „Ce alți scriitori mai sînt în țara dvs.?“. Poetul nostru s-a uitat la interlocutori și a zis: „În afară de mine nu mai e nimeni“. A urmat o tăcere respectuoasă și – ce să vezi? – de a doua zi numărul curioșilor a scăzut spre zero. O să ziceți că, dimpotrivă, ar fi trebuit ca proaspăta lui glorie să urce la cer, doar era singurul emisar al unei țări de dincolo de negură. Însă editurile, agenții, criticii și revistele s-au dezumflat rapid. România devenise brusc neinteresantă, un pustiu. La ce bun să îți mai bați capul? Hai spre alte spații culturale, poate avem mai mult noroc la vînătoare.