Fărîmiță cel Mare

În 1927, în familia violonistului de mahala Tudor Fărîmiță s-a născut copilul Lambru, al cărui prim orăcăit a fost un acord de muzică lăutărească. A crescut întotdeauna mai încet decît i-a crescut talentul muzical și, la șase ani, făcea din acordeon ceea ce Mozart, la aceeași vîrstă, făcea din pian.

Fărîmiță Lambru avea o ureche muzicală uimitoare, care putea reține și reproduce, după o primă audiție, piese complicate de muzică simfonică, pe care degetele lui le transformau apoi, pe claviatura acordeonului, în bijuterii lăutărești. Mic și slab, făcut din nervi și tendoane, cu pielea măslinie, fumător pasionat din fragedă pruncie, avea o voce miraculoasă, pentru care tenorii italieni castrați din secolul al XVIII-lea ar fi renunțat și la alte organe.

A crescut în mahalalele Bucureștiului urmîndu-și tatăl la nunți și petreceri, acompaniindu-l la acordeon și cîntînd din voce, devenind repede o glorie a localurilor de la marginea orașului, care nu închideau niciodată. În 1949 e luat la oaste cu tot cu repertoriul lui de inimă albastră și, după ce vrăjește recruții și subofițerii, e lăsat să organizeze spectacole în numele armatei. Fărîmiță Lambru ajunge repede cunoscut publicului larg după ce piesele lui sînt difuzate la radio. După liberare își organizează propriul taraf. Ziua cutreieră cu el evenimentele clasei muncitoare, noaptea se dedică localurilor unde mai pîlpîie flacăra burgheză.

În 1953 i se alătură într-un turneu Mariei Tănase și devine apoi acompaniatorul ei permanent. Vreme de zece ani o însoțește în turnee interne și internaționale și adună o faimă care adesea o întrece pe a privighetoarei din mahalaua Cărămidarilor. Combinația Tănase-Fărîmiță e apogeul muzicii lăutărești din toate timpurile. Amîndoi sînt adulați de oamenii muncii de la orașe și sate, fără să mai fie puși la socoteală ștabii de partid, care se înghesuie să-i invite la cîntări private.

Maria Tănase era urmărită de Securitate. Dosarul ei, cu numele de cod Gaița, e plin de denunțuri făcute de colaboratorii ei. Securitatea notează că artista „nu e o prietenă a regimului nostru“ și că „are vederi dușmănoase la adresa partidului și organelor de conducere“. Cînd a început să-i completeze vocea din acordeon, Fărîmiță Lambru a intrat și el în procedurile de filaj. Ani la rînd, securiștii l-au urmărit pas cu pas, la spectacole, în cîrciumi, la petreceri, i-au învățat cîntecele pe deasupra și dacă ar fi avut măcar o fărîmă de chemare, le-ar fi și putut cînta. Degeaba, însă. Nu aveau nimic de pus la grătar. Fărîmiță nu avea vederi politice, nu vorbea și nu trăia decît pentru muzică. Așa că l-au lăsat în plata tutunului și a șprițului, a inegalabilelor solouri de acordeaon și țambal, fără să-l mai bage cu forța la „atitudini dușmănoase“.

Fărîmiță Lambru aproape că n-a observat marile schimbări sociale, traumele prin care trecea lumea socialistă, ci doar oamenii luați ca persoană, apăsați de suferință și măcinați de pasiuni. El a ars cu intensitate la temperatura muzicii lăutărești, a paharului și a țigării, care l-au și băgat în mormînt înainte de vreme. A murit în 1974, la 47 de ani, lăsînd în urmă o nemurire care se stinge încet.