Ce înseamnă 1 Decembrie pentru istoria recentă? Ce se sărbătorește în România la această dată? Hai că-i simplă, e de manual de istorie, mai mult sau mai puțin alternativ: 1 Decembrie e ziua PRO TV-ului! Postul-fanion al occidentalizării României s-a înființat fix acum douăzeci de ani, pe 1 decembrie 1995.
Că PRO-ul nu găsește azi auspiciile favorabile unei super-mega-aniversări dublu decenale în stilul său clasic e o ciudățenie a destinului. Fără Sârbu la etajul de sus (ba chiar fără blocul-turn în care se află celebrul etaj de sus…), fără Călinescu în piața publică împărțind căciuli PRO TV, fără Teo, fără Keoke, fără Generația PRO, fără frații Vintilă, fără Cosmina, fără Gianina… completați voi lista și spuneți: ce aniversare e asta?!
Ei bine, este! Cu fiecare an care trece, PRO TV-ul acumulează capital istoric și dovedește că merită numit, dintr-un foarte special punct de vedere, televiziunea națională a românilor. Acel punct de vedere este cel al fasolei. Căci, da, doamnelor și domnilor, PRO TV-ul a impus și a consfințit iahnia de fasole ca mîncare oficială, festivă și emblematic națională, a României. Ceea ce nu e puțin lucru. (Cine zice că articolul ăsta e scris la mișto sau că se ocupă de nimicuri e un fraier manipulabil care nu înțelege lumea de azi.)
În perioada ei aurorală, România post-’89 avea nevoie de mituri fondatoare, avea nevoie de ritualuri noi, avea nevoie de acele ingrediente care conferă legitimitate și panaș în ochii opiniei publice. Era nevoie – în mod esențial – de un fel culinar cu valențe simbolice (asemeni curcanului de Thanksgiving pentru americani), capabil să agrege națiunea și să îndestuleze foamea de embleme și ceremoniale a noului (pe atunci) regim democratic. Iar PRO TV-ului, la reciprocitate, îi convenea rolul de herald de facto al Puterii, de canal oficial al unei Românii pe care, astfel, o ctitorea mediatic. Cum spun Grace Slick și trupa Starship, cică We Built this City on Rock’n’roll, așa pot spune Adrian Sârbu și trupa apropiaților săi, cum că au fondat această națiune din jingle-uri și sloganuri.
Se întîmpla într-un 1 Decembrie din preajma lui 2000. (Investigația mea e abia în stadiu de schiță, îi lipsește precizia unei datări riguros istorice.) Ar suna rotund și legendar „1 Decembrie 2000”. Sînt șanse mari să fi fost chiar atunci, în anul-boltă dintre milenii. Era frig, se aștepta ca TVR-ul, Antena 1 și Tele 7 abc (sic! – televiziunea asta chiar a existat!) să transmită parada de la Alba Iulia, cu politicieni la prezidiu și poporeni zgribuliți care vîntură steaguri.
La PRO TV, însă, de 1 Decembrie se sărbătorea la dublu: și ziua națională, și ziua postului! Asta însemna că, la fel ca în fiecare an, toată imagologia și toată retorica occidentalizante ale PRO-ului se revărsau asupra festivismului patriotic oficial, revigorîndu-le și refasonîndu-le, după regulile de marketing ale casei. Asta avea darul de a umple cu substanță televizuală acest 1 Decembrie arid și rece impus de noua Constituție, în numele unui vechi patriotism, față de care opinia publică încă se cam codea, după decenii de propagandă național-comunistă.
PRO TV-ul, post cu fason occidental și cu orientare decis filoamericană, îmbrățișase o cauză națională a acelor ani care îi venea mănușă: aderarea României la NATO. Așa s-a întîmplat că acel 1 Decembrie a avut ca temă festivă Armata Română, prezentată printr-o propagandă cool, haios hollywoodiană, dezbărată de rigorismul cazon al epocii revolute.
Ce-i drept, 1 Decembrie 1918 are o componentă militară însemnată. Pînă la Marea Adunare și Rezoluția de la Alba Iulia, a fost meritul armatei, victorioasă în urma unui război crunt. Proclamarea României dodoloațe nu s-ar fi putut împlini fără fapte de arme și sînge vărsat. În acel an, PRO TV-ul a ales să evoce armata română în stilul serialului M.A.S.H. (genul filmului: război + comedie romanțată).
Yes sir, armata e o chestie gravă, pe front se moare… dar tot eroismul acestor realități transpare cu atît mai frapant cu cît îl prezinți mai uman, mai lumesc, chiar glumeț. O fi fost geniul PRO TV-ului de a intui că sensibilitatea telespectatorilor săi, la rîndu-le occidentaliști și filoamericani, rezonează mai dihai la idilizarea de tip hollywoodian a Oștirii? O fi fost simplă logică de marketing care a găsit o soluție „creativă” la brief-ul „România în NATO”? Poate și una, și alta…
Mai merită precizat că, pe atunci, serviciul militar era încă obligatoriu pentru băieți și că militarii formau încă o categorie profesională numeroasă, alături de civilii încadrați în armată.
Ei bine, în acel geros 1 Decembrie, de acum circa cincisprezece ani, Teo Trandafir a putut fi văzută live pe PRO TV, de dimineața pînă seara, împărțind porții de fasole cu ciolan dintr-o marmită militară, alături de un comandant și un bucătar de popotă; întîi soldaților, apoi civililor care se desprinseseră din fața ecranelor, chemați să participe la marea fasoleală festivă. În puțin timp, intrarea din Pache Protopopescu avea să ajungă – vorba aceea – irespirabilă… Transmisia se întrerupea, ba pentru un jurnal, ba pentru un reportaj din țară, ba pentru un calup de reclame. Dar punctul de interes cădea pe fasole!
Teo iradia simpatie, era mai adorabilă, mai umană și mai mămoasă ca oricînd, o adevărată genitrix a nației. Glumele se înșiruiau șnur, militarii aveau replica la ei, iar fasolea aburea în blide (nu mai știu dacă erau farfurii de plastic sau de carton)…
De ce fasole? Pentru că e un fel cazon tipic, anecdotic chiar. Fasolea, varza și marmelada la calup erau percepute ca simboluri perene ale armatei române, asemeni valizei de lemn. Fasolea, cu factorul ei înalt proteinic și caracteristicile sale proverbiale, de a solicita întregul tub digestiv și de a pune în valoare ambele capete ale acestuia, susul și josul, are darul de a alimenta totodată și umorul popular, și de a înveseli orice adunare comensală. Alegerea fasolei ca aliment festiv a topit bățoșenia ceremonială și frigidă a unei sărbători încă recent promulgate, încă nerodată, încă departe de a se fi impus în conștiința românilor și a conferit acesteia fațeta vesel materială, carnavalesc populară, de care avea nevoie.
Din cîte știu eu și din cîte am putut verifica întrebîndu-i pe cunoscătorii în mass-media, este pentru prima dată cînd, de 1 Decembrie, „s-a dat fasole”. Succesul acelei acțiuni proteviste a consfințit ritualul, a instituit tradiția. Din acel an, de 1 Decembrie, „se dă fasole”! Se dă cu polonicul, se dă „la toți” cei care cer, se dă în parcuri sau în intersecții, de către Primării sau de către instituții de caritate. Se dă iahnie, gătită cu ciolan sau cu cîrnat, uneori și cu cîte un păhăruț de țuică sau de vin fiert. Se dă fasole și, îndărăt, se dau vînturi!
Mai multă hermeneutică a fasolei festive – în episodul următor.
P.S. Așa cum vă anunțam, mi-a apărut o carte, Tradiții la superofertă, la Editura Cartier. Tratează subiecte similare celor de pe această pagină, poate un pic mai științific decît aici, dar nu exagerat. Așadar, cine nu se satură cu pagina e îndemnat să treacă la volum. Disponibil, vorba editurii, în toate librăriile bune.
Intradevar genial! Ideea a prins așa bine pentru ca fasolea, armata și 1 Decembrie sunt legate logic și organic și oricine înțelege asociația. Fasolea cu carnati a fost și sper ca mai este mâncarea de lux a recrutului. Iar Proclamația Marii Uniri de la Alba Iulia ar fi rămas doar o amintire nostalgica fără victoria desăvârșită a Armatei Romane contra Ungariei în 1919. Totul se leagă! Trăiască România Mare, Fasolea și Armata!