Tînărul lup singuratic Colter Shaw trăiește într-o autorulotă, trasă de mașina sa de teren de colo-colo prin toată America. Pe unde-l duce job-ul de vînător de recompense pentru găsirea de persoane, animale sau lucruri valoroase dispărute, cazuri pe care Poliția, incompetentă, neglijentă sau neapelată, le lasă în piață privaților. Adică și lui Colter și echipei sale de birou contactate telefonic, cele două impresare casnice care fac muncă de documentare și amicul bun computerist care hackerăște toate informațiile necesare despre indivizii implicați. Un fel de SRL de rezolvat dispariții enigmatice, publice sau nu, fără caiete de sarcini și licitație, deci.
Empatic cu prietenii victimelor, Colter le cîștigă încrederea și îi convinge să spună tot ce știu. Bun la bătaie, rămîne în picioare și cînd e nevoit să recurgă la forță, neafectat prea mult de loviturile adversarilor. Din cînd în cînd, mai intră și după gratii, pentru vreo belea în care îl bagă cerințele anchetei, de unde îl scoate prompt fosta iubită, avocata sexy responsabilă cu partea juridică a diverselor probleme apărute. Ce nu descoperă încă Shaw sînt propriile schelete din dulap, depozitate acolo după o tragedie în familie în urma căreia și-a pierdut tatăl.
E greu de crezut că încă se mai fac seriale ca-n ultimele decenii ale secolului trecut, pînă te uiți la Tracker. Expirat de vreo treizeci și ceva de ani, basmul ăsta cu eroul frumos, deștept și imbatabil care triumfă mereu pare ieșit direct din poanta aia cu „Au sunat anii ’80, să-și ceară Shaw-ul înapoi!“. Scenariul, ieftin, simplist și predictibil, abundă de faze stupide (băieții răi sînt cu toții niște păcălici; măsurile lor de securitate, aproape inexistente; probe incriminatoare îl așteaptă pe protagonist, lăsate la vedere), iar personajele au trăsăturile unor caricaturi colorate în alb sau negru. Fără nici un fel de pregătire profesională și autoritate oficială, doar cu noțiunile de supraviețuire învățate de la tatăl său în copilărie, Mr. Ken, păpușelul cu abilități detectivistice, face investigații în anturajul țintei, intră prin efracție în locuințele suspecților, discută cu martori-cheie, verifică înregistrări de camere video, mă rog, se descurcă admirabil în fiecare situație, indiferent cît de complicat ar fi totul, inițial. Dacă e împușcat, înjunghiat sau îi sare o rangă-n cap, nu-i nici o problemă: se șterge de sînge, pune un plasture pe rană și pleacă liniștit mai departe. Urmărirea și găsirea victimei se bazează, în principal, pe miracole și pe talentele băiatului cu calculatorul, care face aproape toată treaba, spărgînd parole și obținînd date importante sau secrete mai repede decît CIA sau FBI.
Fiecare episod tratează un caz care se desfășoară după aceeași formulă: Colter primește detalii despre circumstanțele dispariției, vorbește cu aparținătorii și află unde-a fost văzut ultima dată subiectul, amicul expert IT dă din taste și îi găsește indicii importante, ca locul unde s-ar putea afla individul care profită de lipsa dispărutului, detectivul amator se deplasează acolo, vorbește cu el/ei, bla-bla-bla, dă și vreo doi pumni, bam-bam, răufăcătorul ajunge în arest sau în sicriu, dispărutul e găsit/salvat/convins să se întoarcă acasă, recuperatorul își ia banii, happy-end. O ecuație banală, plictisitoare, plină de constante clișeistice, în care singurele variabile sînt numele de oameni și de locuri și răbdarea din ce în ce mai limitată a telespectatorului.
Datorită calităților soporifice, lipsei suspansului și a complexității, Tracker este recomandat cardiacilor, insomniacilor și oamenilor stresați. La cît de infantil e, nici nu-i de mirare că se difuzează pe Disney+.
Tracker, 2024-, acțiune (lentă), polițist-procedural (superamator), comedie (involuntară), creat de Ben H. Winters după romanul The Never Game de Jeffery Deaver, 13 episoade de 40-44 de minute, difuzat de Disney+.