Pe 24 mai, în sunetul trompetelor, al surlelor și al trâmbițelor, al tobelor și al vuvuzelelor, Ludovic Orban, președintele PNL și prim-ministru, s-a deplasat la Florica, locul de naștere al primului președinte al PNL din istorie, pentru a planta un copăcioi. Nu un copăcel, ci ditamat copăcioiul, cât să fie sigură lumea că se prinde în pământ, că nu se usucă și nu face de râs conducerea perenă a ditamai partidului istoric.
Pe 25 mai, Ludovic Orban a împlinit frumoasa vârstă de 57 de anișori. Cu 88 ani mai puțin decât a împlinit PNL pe 24 mai. În curtea domnului Orban nu s-a înființat nimeni să-i planteze vreun pomișor, în schimb o limbă măiastră a țâșnit dintre buzele fremătânde ale lui Radu Niculescu, consilier de stat al premierului și fiu de nădejde al doamnei Daniela Niculescu, unsă de același premier ca secretar de stat la Ministerul Economiei.
Vaaai, vor spune mai puțin cunoscătorii istoriei politice a României, se poate așa ceva, nepotism la peneleu? Incredibil.
De ce? De ce ar fi incredibil?
Liberali au existat și înainte de 24 mai 1875, data înființării Partidului Național Liberal. Dar de la 24 mai 1875 a luat ființă primul partid de familie din România. Primul președinte al PNL a fost Ion C. Brătianu, iar de atunci conducerea partidului a fost cumva ereditară. Din cei șapte președinți ai PNL dintre 1875 și 1947, cinci au fost membri ai familiei Brătianu (Ion C., Dumitru, Ion I.C., Vintilă I.C. și Constantin I.C.). Într-un partid în care funcția de președinte a fost pasată în familie, un om precum Mihail Kogălniceanu n-a avut șanse reale să ajungă președinte al PNL, deși Kogălniceanu a fost cel mai mare om politic român al tuturor timpurilor, lui datorându-i-se cele mai îndrăznețe și modernizatoare reforme, de la prima reformă agrară la secularizarea averilor mănăstirești și dezrobirea robilor țigani. Independența României, proclamată în 1877, se datorează, în mare parte, tot lui Mihail Kogălniceanu, nu doar pentru discursul din 9 mai 1877, ci și pentru insistențele sale convingătoare care au dus la implicarea României în războiul ruso-turc.
Dar PNL nu se revendică drept partid al lui Kogălniceanu, ci al Brătienilor. Brătieni care, dacă ar fi avut vreun cuvânt de spus în momente critice, n-ar fi fost de prea mare folos României. O lungă perioadă, Ion C. Brătianu nu și-a găsit locul în politica mare românească, după ce fusese arestat în Franța pentru că ar fi participat la un complot ce avea drept scop asasinarea lui Napoleon al III-lea. Se reabilitează cumva în 1866, când contribuie la aducerea în țară a lui Carol I, dar e pe punctul de a pierde tot în 1870, când este unul dintre principalii conspiratori ai tentativei de lovitură de stat rămasă în istorie drept Republica de la Ploiești.
Liberalii din PNL au avut, indiscutabil, meritele lor în istoria României, dar nu sunt neapărat merite personale, ci merite conjunctural istorice. Pur și simplu erau acolo când s-au întâmplat anumite lucruri. Dacă PNL n-ar fi fost un partid dinastic, moștenit în familie până în 1947, meritele ar fi putut aparține oricui altcuiva care ar fi fost președinte al PNL.
Așadar, nu este de mirare că, la 145 de ani de la înființare, PNL continuă să fie un partid care promovează nepotismul și cumetriile. După 1990, PNL nu a fost un partid cu adevărat de dreapta, care sprijină capitalismul. Nici n-avea cum. Din cei 11 președinți de după 1989 (inclusiv interimara Turcan), cel puțin șapte au lucrat numai la stat sau preponderent la stat, lucrând în mediul privat doar ca acoperire. Nici partid realmente anticomunist n-a fost PNL după 1989, din moment ce aproape 12 ani a avut președinte un fost colaborator odios al Securității.
PNL, astăzi, este un amestec între partidul dinastic-ereditar al secolelor trecute, combinat cu nepotismul recent și cu un balcanism dus la extrem. Dar să ne bucurăm, să mai plantăm un pomișor și să mai clădim o odă din vârful limbii. E bine-așa!