„Ce mai scrieți, domnule Cosașule?” Din supersitiție ori mai curînd fiindcă știa că are în mînă o chintă royală la as, dilematicul prozator îmi răspundea: „Toate la timpul lor, prietene!”. Mă bătea gîndul că voia să-și publice în volum textele de extremist de centru, primele pe care le citeam în revista la care i s-a propus insistent să fie redactor-șef, iar el a refuzat, din scrupule de încercat Supraviețuitor.
Cînd deschid cartea, tocmai apărută, văd că Relu Cosașu s-a întors mai întîi la scrisorile către fiul său imaginar emigrat în Groenlanda și către alte persoane, unele la fel de imaginare, altele, nu. Nu mai țin minte cîte dintre aceste epistole au apărut în Dilema și cîte nu. Cînd le-am citit în revistă mi se păreau niște replici stranii, pline de umor, dar și cît se poate de aplicate vremilor noastre, la Scrisori persane și la romane epistolare mai apropiate.
În carte, scrisorile astea sună cu totul altfel. Fiul imaginar al lui Cosașu prinde viață, la fel ca mama tot atît de imaginară a emigratului în Groenlanda sau ca prietenii lui răspîndiți în lume sau rămași la București. Asta fiindcă în timp ce postmodernii cu program îți dau la cap, cînd ți-e lumea mai dragă, amintindu-ți că personajele lor nu sînt decît niște ficțiuni, ficționarul din Cosașu n-are asemenea plăceri sadice și puțin cam tîmpite. El îți spune cum stau lucrurile cu fiul pe care l-ar fi putut avea. Te previne că nu-l are, dar e convins de existența lui, la fel cum în Supraviețuiri crede, nesmintibil, în existența Sanseverinei din Mănăstirea din Parma. De vreme ce ducesa lui Stendhal trăiește în mintea lui Cosașu și e mai prezentă la el în cap decît diverse persoane în carne și oase, de ce ar trata-o altfel decît pe mătușa lui, căreia îi spune tot Sanseverina? Așa că în Viața ficțiunii…, nu numai că te lași convins că fiul imaginar al lui Cosașu există, dar vrei să afli, tot mai curios, ce i se mai întîmplă acestui imaginar locuitor al Groenlandei plecat din România.
Miza primului roman din carte, Radu Cosașu și fiul său inexistent, e încercarea extremistului de centru de a citi, pe mai multe voci și din mai multe perspective, lumea tranziției noastre. Și numai lui Radu Cosașu i-ar fi putut reuși, convingător într-ale realelor și perfect artistic, o asemenea reconstituire, într-un mic roman în care regăsești România cu toate ale ei după Revoluție, privită și de aproape, și de la distanță, și dinspre stînga, și dinspre dreapta, și în mers, și de pe loc.
Cu desăvîrșire inedit e cel de-al doilea roman al cărții, Oscar Rohrlich și un fost șef al cenzurii, scris tot în formulă epistolară, în care cenzorul vrea să-l convingă pe cel ce și-a luat pseudonimul de Radu Cosașu să se întoarcă la numele lui adevărat și să-l omoare pe Cosașu. Fostul cenzor, care a rămas fidel vremurilor de odinioară, încît se cenzurează și pe sine însuși, azi, nu e nici pe departe un încuiat, a citit multe, știe ce se publica în Occident pe vremuri, dar nu putea apărea în România și îi explică lui Oscar Rohrlich de l-a năpăstuit pe Radu Cosașu în anii ’50, apoi l-a lăsat să publice, iar după ce n-a mai fost cenzor de ce a regretat că nu-l mai poate interzice. Inteligentul și pînă nu demult atotputernicul Reznicek vrea să-l convingă amiabil și epistolar pe Oscar Rohrlich să renunțe de bunăvoie la ceea ce a scris Radu Cosașu, atacîndu-l după metoda picăturii chinezești, dacă acum nu-l mai poate interzice. Personajul e extraordinar, un demon inteligent, care are și el slăbiciunile lui, dar care nu uită de bunele principii de odinioară nici după desființarea cenzurii. Cît despre perspectiva din care Reznicek își scrie epistolele, ea n-are echivalent în literatura noastră de după 1989 și, în întregul Vieții ficțiunii după revoluție, îți spune cum se sfîrșește lumea cenzorilor atotputernici, cărora le iau locul, în presă cel puțin, foștii țuțări ai comunismului, metamorfozați în ziariști ai vremurilor noi.
Radu Cosașu, Viața ficțiunii după o revoluție, Editura Polirom, 2016.