Să nu se fi arătat pe scenă botul de șobolan al lui Bobi Păunescu, premiera mult așteptatului Closer to the Moon s-ar fi desfășurat fără incidente digestive. Dar fiul cel mic al Fraților Păunescu cheltuise niște bani ca s-o bage pe Monica Bîrlădeanu în film și s-o convingă, apoi, în dormitor, să-și înfrîngă greața. Nu se putea, deci, să nu i se amintească lumii că tot ce a mai rămas din legenda marilor tîlhării ale anilor '90 e puțină artă. Bună și aia, mai ales cînd poartă semnătura lui Nae Caranfil. După mine, Nae Caranfil e cel mai creativ scenarist al epocii post-comuniste, un băiat inteligent și talentat care s-ar fi îmbogățit din scris la Hollywood, dar care a preferat, în loc de asta, să-și regizeze singur filmele.
În Closer to the Moon s-a abținut să compună și muzica, așa cum avea obiceiul, semn că a început să înțeleagă cinema-ul. Filmul e un Nae Caranfil aproape clasic, adică o comedie tristă, cu replici sclipitoare, cu monologuri care rup sala, cu acțiune cursivă, alert și bine povestit. Personajele sînt plauzibile, dar neduse pînă la capăt, și e vizibil faptul că Nae le folosește doar ca pe niște cărăuși angajați să-i poarte scenariul.
Superficialitatea asta asumată face povestea să lunece mai repede pe gît, dar nu atît de bine pe cît te-ai fi așteptat. Povestea e, de fapt, atracția filmului, dar și problema lui principală: pe cît e de puternică, pe atît e de fragilă.
Cei cinci intelectuali evrei care jefuiesc mașina Băncii Naționale a RPR în 1959 sînt animați, în scenariul lui Nae, nu de nevoia de bani și nici de argumentele vreunei cauze. Nu vor nici să răscumpere evreii, nici să răstoarne regimul comunist, ci comit fapta dintr-un soi de plictiseală marxistă, dintr-o dependență de adrenalină. Apostoli paramilitari ai epocii ilegaliste a partidului și foști luptători în rezistență, cei cinci nu mai suportă povara anilor buni pe care epoca lui Dej le-a așezat-o în cîrcă. Vor acțiune, duc dorul febrei musculare din vremea sabotajelor. Sînt tineri, frumoși, deștepți și prieteni. Vor să-i rîdă în nas regimului și apoi să moară. Pentru o epocă în care Securitatea și NKVD-ul semănau teroarea în mase cu duba, cu temnița și cu pistolul-mitralieră, acest discurs plutește peste realitate ca un șut de fundaș peste tribune.
Dar Nae Caranfil cunoaște meșteșugul. El știe să domesticească neverosimilul, știe să mîngîie ficțiunea și să adoarmă suspiciunile. Vraja lui cinematografică e compusă din emoție, naivitate și umor, iar tu sfîrșești prin a te lăsa păcălit. Faptele se petrec după aceeași cronologie răsturnată din E pericoloso sporgersi și, pe măsură ce descoperi că în spatele glumei se află moartea, lași filmul să-și facă treaba.
Eroii pun la cale o farsă. Jefuiesc Banca Națională ca și cum ar juca o scenă de film. După ce sînt prinși, Securitatea îi pune să-și joace propriile roluri în filmul de înfierare a faptei. În timpul filmărilor, unica femeie a grupului are un episod erotic cu operatorul post-adolescent și astfel, la țigara de după, aflăm logica acestei nebunii colective.
Pentru prima dată într-un film românesc, actorii vorbesc corect englezește, mai ales pentru că sînt englezi. Totuși, cînd engleza lui Mark Strong se suprapune cu româna lăutarului din Clejani, ai un sentiment de improvizație, asemănător cu cel din Petrolul, aurul și ardelenii. Dar filmul e făcut pentru export, e gîndit să culeagă roadele globalizării și e, vorba lui Bobi Păunescu, entertainment. Chinezii, norvegienii și mexicanii nu vor băga de seamă. E un pariu pe care Nae l-a acceptat la pachet cu producătorul american.
La final, cînd cei patru bărbați sinucigași sînt executați, vedem flash-uri dintr-o sinagogă, unde fiul de 13 ani al singurei femei din grup dansează ritualic. Nae a ales pentru scena asta profund evreiască un băiețel mai arian ca primii copii ai lui Thor, mai blond ca vikingii și născut parcă din căsătoria Claudiei Schiffer cu Odin. O fi fost ideea producătorului sau – cine știe? – o fi umor evreiesc.
În rest, filmul e vioi, ingenios și emoționant. Nae e încă tînăr, iar Vera Farmiga e o actriță dată în mă-sa.
