Cînd era student la Filosofie, enigmaticul Alexandru Monciu-Sudinski își exersa ochiul de prozator observîndu-și colegii. Îi observa și pe cei de la fără frecvență, dintre care unii absolviseră școala de ofițeri de Securitate și Miliție de la Privighetori. Ăștia aveau dreptul să se înscrie direct în anul III la facultate. Cei mai mulți alegeau Dreptul, cu gîndul să schimbe uniforma cu roba de procurori. Cei care veneau la Filosofie visau să devină ideologi cu epoleți. Profesorii îi lăsau să copieze la scris, iar la oral îi treceau cînd tinerii locotenenți le spuneau că n-au avut timp să învețe din cauza „misiunilor”. Singurul care îi trîntea era profesorul Ion Banu.
Curajoșii ofițeri tremurau de frica lui și a istoriei filosofiei. Monciu-Sudinski află și le spune din timp că la oralul cu Banu, indiferent ce subiect le-ar fi picat, dacă voiau notă de trecere trebuiau să-i vorbească despre slăbiciunea lui, filosoful chinez Mon Ciu. Informații despre opera chinezului antic nu existau decît la biblioteca facultății. Mai exact, la fișier. Fișa lui Mon Ciu fusese compusă și introdusă fraudulos în fișier de Sudinski.
Îi trîntește profesorul Banu pe studenții-locotenenți, imun la filosoful chinez, pînă cînd îi zice unul mai isteț că la bibliotecă exista fișa lui Mon Ciu. Profesorul se duce la fișier cu studentul, să verifice. Fișa chinezului dispăruse. Monciu-Sudinski avusese grijă s-o ia de acolo încă de dimineață. Cîțiva ani după aceea, cînd Securitatea începuse să se țină după el, prozatorul era convins că printre cei mai dornici să-l înfunde cîțiva erau foști studenți ai profesorului Banu.