Delațiunile lui Gabriel Sandu în dosarul Microsoft au adus în prim plan un subiect care nu s-a discutat niciodată cu adevărat și nici nu se va discuta vreodată cu bună-credință din partea politicienilor: finanțarea partidelor și a campaniilor electorale.
Păcatul originar vine de undeva din negura democrației originale de după 1990, când ipocriți cu bogate lecturi marxiste au conchis că nu e bine ca o campanie electorală să fie prea opulentă, prea americănească. Parcă-l și auzi pe Ion Iliescu explicând pedant în CPUN că oamenii sunt săraci și că e indecent ca partidele să arunce cu bani pe afișe și materiale publicitare. Partidele trebuie să convingă prin doctrină și prin fapte, partidele nu sunt detergenți, ca să se promoveze la televizor cu lumini savant dispuse și unghiuri de filmare favorabile.
Și așa au fost primele campanii electorale:
terne, lipsite de fantezie, cu sloganuri cumințele și mitinguri faraonice, cu zeci de mii de oameni care-și strigau dragostea față de Iliescu și Roman. Au fost legi care au limitat finanțările campaniilor, au fost legi care au definit foarte bine sumele maxime pe care le pot primi partidele și tot așa. Dar legile sunt făcute, nu-i așa, pentru a fi încălcate. Iar primul an în care s-a văzut că se cheltuiește mult mai mult decât permite legea a fost 2004. De altfel, finanțarea campaniei prezidențiale a lui Adrian Năstase a dus și la prima condamnare a unui fost demintar pentru metodele ilegale prin care a făcut rost de bani pentru afișe, căciulițe, fulărele, pixulețe și alte alea. Iar dacă Adrian Năstase, candidat la prezidențiale din partea PSD la vremea aceea, a fost băgat în închisoare pentru banii de campanie, delațiunile lui Gabriel Sandu ar trebui să ducă la ani grei de închisoare pentru jumătate din conducerea PDL din 2009, plus pentru candidatul partidului la prezidențiale, Traian Băsescu.
Căci, în definitiv, ce spune Gabriel Sandu?
Nimic din ce nu bănuiam, dar nu reușise nimeni să obțină dovezi până acum. În denunțul său, fostul ministru de la Comunicații a indicat multiple încălcări ale legii. În primul rând, Gabriel Sandu le-a povestit procurorilor că pentru finanțarea campaniei prezidențiale din 2009 au fost create mecanisme ce colectau fonduri de la companii înregistrate în jurisdicții internaționale. Uuups. Asta în condițiile în care Legea 334/2006 spune clar, la articolul 24, că „este interzisă finanţarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de către persoane fizice ori juridice străine”. Este unul dintre puținele puncte unde legislația electorală românească se întâlnește cu cea a statelor din UE și cu cea a SUA. Și e normal. Nimeni nu vrea un președinte sau un parlamentar finanțat de entități dintr-un alt stat. Pentru că un demnitar al statului român trebuie să reprezinte interesele cetățenilor acestui stat, iară nu pe cele ale afaceriștilor sau politicienilor din alte țări. Dar știți care este pedeapsa românească pentru o astfel de încălcare a legii? Confiscarea sumelor astfel primite și atât. În SUA, informațiile care duceau spre o finanțare chinezească a campaniei lui Clinton erau să ducă la demiterea acestuia. N-au putut fi probate, totuși, iar ăsta a fost norocul saxofonistului.
Și ce mai spunea Gabriel Sandu?
Spunea că i s-a impus o finanțare electorală de patru milioane de euro pentru campania lui Traian Băsescu din 2009. Patru milioane. Iar Gabriel Sandu era doar unul dintre miniștrii primului cabinet Boc.
Problema e că Gabriel Sandu nu avea cum, legal, să finanțeze nici campania și nici partidul cu astfel de sume. Pentru că legea este clară: o persoană fizică nu poate face donații către partid decât în limita maximă a 400 de salarii minime brute în anii în care au loc două runde de alegeri. Iar 2009 era un astfel de an, cu europarlamentare și prezidențiale. Astfel, Gabriel Sandu nu putea dona partidului mai mult de 240.000 de lei, pe persoană fizică. O persoană juridică, adică o firmă, putea dona unul partid, în 2009, maximum 600.000 de lei, echivalentul a 1.000 de salarii minime brute pe economie. Pentru că salariul minim brut pe economie în 2009 era de fix 600 de lei.
În același an 2009,
finanțarea maximă din donații a unui partid nu putea depăși 0,05% din veniturile totale la bugetul de stat. Adică 37.844.877 de lei. Asta include tot, dar absolut tot ce înseamnă donație. Mai sunt cotizațiile, desigur, finanțarea de la stat și alte venituri pe care le pot obține partidele, din închirieri de spații sau ca aport al unor asociații afiliate partidului. Adunând toate acestea, un partid putea strânge în 2009, forjând la maximum, în jur de 80.000.000 de lei. Aproape de cinci ori suma despre care pretinde Sandu că i-ar fi fost cerută de către partid. Ei bine, chiar dacă țara a gemut de afișe, bannere, mash-uri și scrisori cu fața lui Băsescu, PDL a declarat Autorității Electorale Permanente că a primit donații pentru campania lui Băsescu de doar 5.260.367 de lei. Atât.
Celelalte venituri ale campaniei electorale a lui Băsescu au fost din cotizații (600.472 de lei), transferuri de la partid (4.375.897 de lei) și cam atât. În schimb, costurile campaniei electorale a lui Traian Băsescu au fost, la alb, de 14.900.927 de lei. Culmea, în 2009, conform legii, PDL putea cheltui pentru campania lui Băsescu doar 15.000.000 de lei, legal, adică echivalentul a 25.000 de salarii minime brute stabilite la 1 ianuarie 2009. Ce frumos s-au încadrat ei și ce frumos au rămas cu datorii de 5.296.993 de lei! Ce sacrificiu pentru președinte…
Dacă procurorii intră mai adânc în povestea lui Sandu
și, mai ales, dacă extind cercetarea la finanțarea campaniilor tuturor candidaților din 2009, nici un partid, dar absolut nici unul nu scapă cu fața curată. Problema e că prima pedeapsă este doar confiscarea sumelor obținute din donații ilegale. Atât prevede legea finanțării partidelor politice. Pentru restul de pedepse, absolut meritate, e nevoie de procurori cu imaginație și cu ceva știință de carte. Altfel, Gabriel Sandu a acceptat să-și lipească eticheta de turnător absolut de pomană.