Într-o noapte sufocată de beznă și bătută de furtună, paznicul farului privi în depărtare făcînd abstracție de faptul că nu vedea la doi pași și porni disperat după ajutor. Undeva, pe stînci, aruncată de valuri, zăcea leșinată o femeie.
– Salut, femeie, o salută el politicos după ce o smulse valurilor vrăjmașe. Cine ești tu?
– Eu sînt Super-Atlanta, regina Atlanților din țara Atlantidei. Dar tu cine ești?
– Eu sînt paznicul farului, regele farului din țara farului! – îi răspunse el, ferm convins că pe nebune trebuie să le iei cu blîndețe, că altfel se sperie.
– A, tu nu ești super… – se bosumflă ea.
– Ba da! Sînt super-stătut, cucoană, că altfel naiba te mai detecta aici, în mijlocul unui ocean plin de pește!
S-au văzut, s-au plăcut, eroul a apărut. Și e normal ca filmul să insiste atît de mult pe originea sănătoasă a personajului. Fără asemenea date esențiale, ai crede că FishThor nu este rezultatul a doi adulți care consimt să nu folosească anticoncepționale, ci rodul iubirii imposibile dintre barba lui Genghis-Han, o pleată de metalist și un borcan de proteine.
Sigur, numele de FishThor e doar o răutate gratuită. Spre deosebire de malacul lui Marvel, și-mai-malacul DC trebuie să învețe să ia lucrurile în serios, să nu mai frece menta, să devină unicul stăpîn al unui artefact magic care nu e un ciocan, ci o furculiță pe steroizi și, în final, să salveze regatul strămoșilor săi legendari din ghearele javrei de frac-su, care nu e chiar frac-su, ci frate vitreg. Sper că toată lumea a observat diferențele esențiale dintre FishThor și AsgardMan.
Altfel, povestea e acceptabilă și pe deplin tolerabilă, croită din șablonul standard al filmelor cu supereroi previzibili. El are parte de aventuri, îi vin în ajutor bătrînul înțelept și mîndra roșcată – și, vă rog, fără glume de autobază despre stereotipul privind roșcatele. Fata e atlantă. Trăiește în ocean cu scrumbiile. E normal. În final, răul este învins, după ture zdravene de păruială una la unu, plus o bătălie care s-ar vrea memorabilă între subflota celor buni și subflota celor răi.
Khal Drogo e charismatic și reușește să țină filmul în cîrcă, ridicîndu-l de la stadiul de „încă o tristețe apocaliptică despre eroi în chiloți” la „toate sînt niște tristeți apocaliptice, dar măcar ăsta nu e un nesărat din specia lui Mary Sue. Un pic mitocan, un pic gînditor cu pumnii, deci, în general, băiat bun, de-al nostru, din popor, personajul are și bafta unui scenariu care nu băltește pe fundul mării, ci curge vesel cu sprinteneala și bogăția imagistică a unui Indiana Jones în zilele lui bune. Fundul fantastic al oceanului, mijlocul Saharei, insula misterioasă, nu a fost iertat nimic din panoplia de locuri demne de vizitat.
Și apoi vine partea umorului… și filmul se îneacă precum proverbialul țigan. Fie ritmul pică în găleată, fie regizorul trage de scenă și poanta vine asemeni melcului cînd deja o ghicise și băiatul care inspiră clei, fie uneori glumele surprind și funcționează, dar sînt glume atît de banale încît rîzi mai mult de complezență, că, vorba aia, e băiatu’ ăla pe ecran și se simte prost dacă e tăcere în sală. FishThor are potențialul de-a fi un măgar extrem de simpatic, mult mai măgar decît și-ar permite să fie AsgardMan, prizonier al universului mult prea spălat pe creier de corporatiștii Disney.
În final, FishThor este agreabil. Nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar bun din cînd în cînd, decent în general, simpatic per total. Nu mai zic prin comparație cu restul filmelor DC, pentru că atunci ar fi de-a dreptul excepțional.
Aquaman. R.: James Wan. Cu: Jason Momoa.
