Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

FLORIN LĂZĂRESCU: „Orice pățește rău un om ți se poate întîmpla la un moment dat și ție“

Zoom FLORIN LĂZĂRESCU: „Orice pățește rău un om ți se poate întîmpla la un moment dat și ție“

Vă mai amintiți de țăranii navetiști care la oraș munceau pe șantier, iar la țară roboteau la cîmp și-n jurul casei? În afară de ceea ce povesteau despre „viața la țară“ în tren sau în rată, mai toți aveau povești despre relele fioroase făcute de soldatul sovietic al lui Stalin. Florin Lăzărescu are o veche spaimă de ruși, de pe urma acestor istorisiri, încît nu vede nici o deosebire semnificativă între I.V. Stalin și V.V. Putin.

Cristian Teodorescu: Ce s-a întîmplat cu navetiștii de la țară la oraș și cu moldovenii care au construit 90% din blocurile din România pînă acum vreo dou[zeci de ani?

Florin Lăzărescu: Sec spus: sînt la pensie sau au murit. Nu-mi dau seama în ce proporție s-a întîmplat una sau cealaltă. Cert e că, din arealul meu de răspîndire, cei mai mulți au murit. Și nu-i vorba doar de navetiștii moldoveni ori doar de constructori, ci și de cei care turnau tancuri în combinate de utilaj greu, de cei care coceau pîine, de cei care lucrau la fabrica de fibre sintetice, mă rog, de toți oamenii pe care nu-i lăsa inima să părăsească acasa lor de la țară decît pentru  munca pe timpul zilei în industria de la oraș. Tatăl meu a fost unul dintre aceștia. Peste patruzeci de ani de navetă, trezit la 4 dimineața, mers pe jos opt kilometri pînă la trenul spre Iași, apoi muncă în construcții. Și seara, înapoi acasă, pe-același drum. I-ar fi fost foarte ușor în comunism să prindă un apartament în oraș, dar nu a luat asta în calcul niciodată, cu zeci de argumente de genul: „Cui o las pe mama? Să trăiesc eu fără porcul și găinile mele? Mie-mi trebuie libertate, aer curat – ce să stau eu într-o cutie de chibrituri, s-ascult certurile, scîrțîitul pașilor, pînă și pîrțurile vecinilor de care mă despart niște pereți cît coaja de ou?!“.

C.T.: Oamenii ăștia munceau, de fapt, cît pentru două vieți.

F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.

C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?

F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.

C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?

F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.

C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?

F.L.: E deformație de cititor, cred. De prin clasa a doua am început să citesc cu patimă, zeci și sute de cărți pe an, aproape zilnic. Un singur lucru nu-mi plăcea la cărți: descrierea exagerată, fie a personajelor, fie a obiectelor sau a locurilor. Nu pentru că eram nerăbdător, ci doar o chestiune de gust, de temperament. Cred că un personaj literar rămîne la fel, indiferent dacă îl descrii fizic pe cincizeci de pagini sau în două-trei cuvinte. Mă interesează mai mult comportamentul lui, ce spune și ce face, modul în care relaționează cu ceilalți din poveste. Altfel, tot respectul pentru cei care sînt pasionați de descrieri. Eu, unul, n-am fost și nu sînt.

C.T.: Ți-ai fi imaginat acum un an, cînd pandemia ni se părea cel mai rău lucru posibil, că vom ajunge să ne gîndim zilnic la Putin și tot zilnic să vorbim despre el și despre bolile lui posibile?

F.L.: Uite, o chestiune precum pandemia nu mi-am putut imagina nici măcar cînd era deja pornită în China. Dar cu rușii am o spaimă de demult, din copilărie, cînd toți oamenii în floarea vîrstei din jurul meu trecuseră prin ultimul război mondial și mi-au zis cum vine treaba cu vecinii noștri de la Răsărit. Am scris o parte din poveștile lor de război în volumul Lampa cu căciulă. Cît despre Putin, mă autocitez cu un text din volumul Întîmplări și personaje, scris în martie 2014: „Acum, așa cît mă pricep eu la oameni, fie și văzuți doar în poze, nu remarc diferențe semnificative între Stalin și Putin. Poate doar că Putin arată un pic mai înfricoșător. În rest, simt la el aceeași tentație de-a trage noi granițe cu markerul și, dacă ai ghinionul să fie un marker cu vîrful mai bont, dacă te-a prins dunga de pe hartă dedesubt, ăla ești, acolo rămîi“.

C.T.: Te-ai gîndit să scrii despre refugiații ucraineni de la noi?

F.L.: Mă tentează mereu să scriu despre oameni aflați în situații-limită, indiferent de contextul istoric. Cam asta am și făcut peste tot în ceea ce am apucat să scriu. Însă nu cunosc îndeajuns drama ucrainenilor, încît să scriu eu pe larg despre ea. Și nici nu cred că ar fi un demers onest. Au ei scriitorii lor care deja fac asta. Altfel, de a doua zi după declanșarea războiului, am fost și încă sînt martor la anumite povești particulare ale unor refugiați. De exemplu, am dus o bătrînă cu mașina, de la un centru ieșean de refugiați către un cămin studențesc, unde a primit o cazare mai decentă. Și m-a emoționat ce apucase să ia femeia din casa ei din Nikolaev. Doar cîteva haine, niște mărunțișuri înghesuite în saci, printre care și un lighean albastru de plastic. La ce s-o fi gîndit ea că îi folosește ligheanul ăla, de ce atîta grijă pentru el, să nu-l uite la centrul de refugiați, de ce atîta bătaie de cap să fugă cu el, imediat după ce rușii i-au bombardat orașul? – n-am aflat. Am vorbit cu ea doar prin semne. Dar îmi pot imagina, aș putea scrie o povestire pornind de la ligheanul ăla albastru.

C.T.: Cum se poate banaliza răul?

F.L.: Răul e banalizat de mult. Ni se întîmplă dintotdeauna și pe vreme de pace. În special, prin lipsa empatiei, prin pierderea capacității de a te pune în pielea celuilalt și de a-i fi alături la nevoie. Prin indiferență și neînțelegerea faptului că orice pățește rău un om ți se poate întîmpla la un moment dat și ție.




Citeşte mai multe despre:

1 comentariu

  1. #1

    Inteligente opinii. Referitor la lighean,mi-am adus aminte de o relatarea balerinei Leni Dacian, fata lui Ion Dacian mare tenor si Director al Operetei, traita-n puf intr-o vila in Cotroceni, pleaca la 20 de ani la specializare la Leningrad. Mare cinste si onoare atunci,cred ca si acum. Acolo, la o celebra scoala de batet alaturi de alte vreo doauzeci de tinere sperante din tarile socialiste si prietene a fost cazata in regim de internat, adica la comun intr-un dormitor, li s-a incredindat un lighenas un prosopel si un sapunel cu care isi rezolva probleme de igiena inclusiv spalarea echipamentului. Antrenamentele,repetitiile, erau draconice,multe si istovitoare iar hrana putina si saracacioasa. A rezistat (de voie de nevoie ? ) si cand s-a intors a devenit prim-balerina la Teatrul de Opera si Balet din Bucurest. Cred ca obsesia ligheanului are legatura cu curatenia corporala.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Ultimele articole
Editoriale
bijuterii argint