În 1991 m-am dus acasă la Geo Dumitrescu să-i cer un interviu. Constanța Buzea, care-l cunoștea, mi-a spus că poetului o să-i pară bine de vizită, dar n-o să-mi dea interviul.
Pe atunci Geo Dumitrescu avea 71 de ani și locuia cu chirie pe strada Roma. Încă semăna cu tînărul din singura lui poză care exista în fototeca României literare. Prima victorie a fost că m-a primit în casă. A doua, că nu mi-a spus nu în privința interviului. Dar mi-a cerut să ne întîlnim altă dată, după ce mai stăm de vorbă. Pentru încălzire l-am întrebat despre cei doi ani în care condusese România literară, despre rubrica lui, Poșta redacției, pe care o mutase prin mai multe reviste. Nu mi-a spus mare lucru. Constanța Buzea mă prevenise să nu-l bat la cap, așa că n-am insistat. nici cînd l-am întrebat de cărțile lui n-a fost mai vorbăreț: „Nu cred că mai interesează pe cineva poeziile mele.“ L-am contrazis, ceea ce l-a făcut să zîmbească mulțumit. Ce-mi vine să-i spun că pentru interviu aș vrea să vin și cu un fotograf! Poetul s-a schimbat la față, iar atmosfera care se încropise între noi a dispărut. I-am telefonat după exact o săptămînă, așa cum conveniserăm. M-a amînat. Şi a tot făcut-o, politicos, cîteva luni, dar fără a uita să-mi spună, de fiecare dată, că atunci cînd se va simți în formă pentru interviu, nu voia să fie vreun fotograf de față.
Mie-mi place enorm poezia lui Geo Dumitrescu. Inca de cand eram foarte dar foarte tanara.