Președintele Nicușor face ce face și ajunge la Emmanuel Macron. Ba prin Zoom, după alegerile din mai, ba la summit-ul NATO de la Haga, ba la summit-ul Comunității Politice Europene de la Copenhaga, ba în vizita oficială de la Paris. Ai zice că Emmanuel îl atrage aproape la fel de tare ca Maia Sandu. Sau, poate, președintele nostru caută un interlocutor care îi înțelege franceza. Oricum ar fi, aceste întrevederi, care se lasă cu cereri de sporire a trupelor franceze în România și cu promisiuni de contracte pentru armament, arată că România își caută un nou protector după ce America a început să-și retragă soldații de la Mihail Kogălniceanu.
Franța e națiunea providențială a României. Fără ea, generația pașoptiștilor nu avea unde să se instruiască. Fără ea, Unirea de la 1859 și independența cîștigată la Plevna ar fi fost recunoscute mai greu. Fără Franța, România n-ar fi adus pe tron dinastia Hohenzollern, n-ar fi reușit să-și refacă armata și să reziste ofensivei germane din 1917, în Moldova. Fără Franța, România Mare s-ar fi născut mai greu după primul război mondial, elitele culturale române n-ar fi înflorit între cele două războaie și o parte a lor n-ar fi găsit refugiu pe durata comunismului. Fără sprijinul Franței, României i-ar fi venit mai greu să adere la NATO și UE, și să păstreze cîteva mii de militari străini pe teritoriul său.
În fața Franței, România are datorii istorice și culturale mari, indiscutabile, care țin de existența și de modernizarea statului. Și e normal ca politica externă a României să facă din Franța un partener strategic preferat, apropiat, special.
Dar Franța nu poate înlocui America, fiindcă nimeni de pe planetă nu atinge nivelul strategic și militar al Americii. România nu-și poate muta strategia de securitate în grabă, panicată, disperată să acopere cu ceva incapacitatea națională de apărare și gafele din politica externă. Grupul de sfătuitori prezidențiali care susține acest transplant de obediență greșește. Între Franța și America nu e de ales, fiindcă nu se pot înlocui una pe alta. În relația cu România sînt complementare, egal necesare, fiindcă una e ancora europeană, iar cealaltă e singura putere care înspăimîntă Rusia.
America traversează o epocă impetuoasă și sînt motive de îngrijorare legate de stabilitatea opțiunilor ei geopolitice. Dar și Franța și-a renegociat, în trecut, relația cu NATO. În 1966, generalul Charles de Gaulle, președintele de atunci al Franței, a răcit relația cu alianța, avînd în cap „independența strategică totală“, un fel de Franța-Pe-Primul-Loc. Franța a rămas stat membru, dar nu a mai participat la comandamentul militar unificat și a stat un pic pe bară, pînă în 2009, cînd a revenit, sub Nicolas Sarkozy. Peste un an și ceva, Franța are alegeri prezidențiale, care vor fi cîștigate, cel mai probabil, de candidatul extremei-dreapta Jordan Bardella, care se opune trimiterii trupelor franceze pe flancul estic. Are România un plan pentru situația în care și militarii francezi ar fi retrași? Știm cu toții răspunsul.
Marile puteri sînt nu numai capricioase, ci și geloase, impulsive, răzbunătoare. Ăsta e terenul minat pe care țări slabe și servile, ca România, nu trebuie să calce.
Ce are de făcut Nicușor în paralel cu aceste avansuri făcute lui Emmanuel Macron? Să facă pe dracu-n patru și să recîștige bunăvoința Americii. Are toate datele, resursele și pîrghiile, îi lipsesc doar oamenii și viziunea. Apoi să-și respecte fișa postului și votul cetățenilor. Să facă din țara care l-a ales un stat stabil, puternic, cu idei autonome și o capacitate NAȚIONALĂ de dezvoltare și apărare. Patriotismul economic și strategic nu e un monopol al extremei-dreapta, al dacilor suveraniști. E o obligație politică și constituțională. Înainte să ne ajute marii noștri aliați și parteneri, trebuie să ne ajutăm singuri. Cînd America și Franța vin alături de noi, asta reprezintă un adaos extraordinar, dar nu e planul de bază. Planul de bază e o Românie puternică, pe care cetățenii și partenerii ei pot conta. Și în vremuri de pace, și în alte vremuri.