„La momentul în care se va întîmpla o catastrofă voi ști spre cine să arăt cu degetul”, zice George Maior, șeful SRI. Și-n ochii lui de vultur, adînci, vioi și triști, treceau mărețe umbre de eroi securiști.
Curtea Constituțională a declarat neconstituționale toate cele trei legi din pachetul Big Brother (cartelele PrePay, retenția datelor și cotrobăirea prin mail-ul personal), realizînd astfel, în mai puțin de un an, un hattrick constituțional care a umplut de neliniște și de furie lumea serviciilor secrete.
Terorismul are epoci și nuanțe
Ieri era exotic, entuziast și tradiționalist, azi e global, tehnologizat și acut.
Trăim într-o piață democratică puternic concurențială. Pe bruma noastră de libertate cîștigată la Revoluție se bat jihadiștii Statului Islamic cu moștenitorii fostei Securități. Teroriștii din Siria și Irak se împing cu nepoții teroriștilor din decembrie ’89 pentru restrîngerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor români.
E amenințată siguranța națională,
ni se spune. Ca s-o punem la adăpost trebuie să renunțăm la intimitate, la spațiul personal, la o bună parte din ceea ce înseamnă siguranța individuală. Nu știm încă ce ne omoară mai repede: islamistul care trage sau ofițerul care ascultă? Atentatul sau cedarea? Frica sau dezinteresul?
România e un coridor pe care umblă soldații Statului Islamic. O spune Marea Britanie, iar englezii nu mint. Se impun, așadar, măsuri militare și legislative. Ne-o cer noile noastre angajamente euroatlantice, ne-o cer noile noastre strădanii de a exprima idealuri occidentale. Perfect, dar înainte de asta să mai aruncăm o privire în urmă.
O să vedem că asalturile
serviciilor secrete asupra societății au complexitatea și energia unor asedii din epoca războaielor punice. Prin șefii lor, prin lobbiști civili, prin acoperiții din presă, din parchete, din Guvern, de la Președinție sau din Parlament, prin ONG-uri cu instrucția și tragerile la zi, serviciile au cucerit, milimetru cu milimetru, un teritoriu economic, politic și legislativ care le-a permis și le va permite multe milenii de acum încolo să fie ceea ce au fost și n-au încetat niciodată să fie.
Jurisconsultul de întreprindere
Augustin Zegrean a crezut că, odată îndeplinită misiunea de la referendum, el și ceilalți judecători de la CCR sînt de capul lor. Așa că au început să se joace de-a democrația cu cine nu trebuie. După ce au scos serviciile din sărite, au văzut cadavrul politic al lui Toni Greblă rostogolindu-li-se la picioare ca într-o scenă în care mafioții trimit mesaje unor gangsteri bătrîni.
Dar partea cu adevărat serioasă e alta: Zegrean denunță presiuni pe care SRI și oamenii lui risipiți la nivelul puterii politice le-au făcut asupra judecătorilor de fiecare dată cînd CCR s-a atins de legile care restrîng libertatea individuală. Practic, din jelania lui Zegrean înțelegem că instituții ale statului însărcinate să vegheze la siguranța națională – deci și la constituționalitatea faptelor din societate – fac presiuni pentru ca legi neconstituționale să fie adoptate. Păi, abia ăsta e un pericol pentru siguranța națională, nu?
Legea 255/2013, în aparență necesară și banală,
face o mică demonstrație despre cum rețeaua politică a instituțiilor de forță lucrează pe șest pentru regresul drepturilor individuale. Legea are un articol (29) care se ocupă de modificarea legii 51/1991 privind siguranța națională a României, pentru a face din ea o lege privind securitatea națională a României. În străfundurile acestui document zac adevărate grozăvii. Drepturilor și libertăților individuale li se face cam tot ceea ce i se face eroinei principale într-un film porno.
Organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, printre altele: să te filmeze, să te fotografieze, să te înregistreze prin orice alte mijloace în locuri publice; să ceară date despre convorbirile și mail-urile tale, să-ți intercepteze convorbirile, sms-urile și corespondența electronică; să-ți percheziționeze biroul, documentele; să-ți ia de acasă sau de la birou obiecte, să le examineze, să extragă informații („prin orice procedee”); să-ți planteze microfoane, aparate foto și camere de filmat în spațiile tale private; să te localizeze prin GPS sau alte tehnologii; să-ți citească poșta clasică; să-ți cotrobăie prin conturi; să primească sesizări sau note de relații – cu alte cuvinte, să redea turnătoriei demnitatea de altădată.
Iar toate astea, bineînțeles, în condițiile legii. Ce înseamnă “în condițiile legii”? În teorie, înseamnă cu mandat de la judecător, dar în lumea reală înseamnă după bunul plac. Am arătat în nenumărate rînduri cum ascultarea telefoanelor se face în România ilegal, neexistînd o lege care să permită cuiva s-o facă. Mai mult, există o hotărîre ANCOM care îi interzice furnizorului de telecomunicații să verifice acel mandat. Și atunci, întrebarea care se pune este: dacă organele astea au nesocotit două decenii legea în cazul telefoanelor, de ce ar respecta-o în toate celelalte practici de percheziție și interceptare?
Dar cine sînt organele
cu atribuții în domeniul securității naționale? Păi, după cum zice legea, pe lîngă SRI, SIE, SPP, astfel de organe mai sînt MApN, MI și Ministerul Justiției, prin structuri interne specializate. Asta înseamnă nu ești doar la cheremul fostei Securități, ci și al fostei Miliții, al foștilor apeviști și al procurorilor sub acoperire.
Sînt, poate, un pic exagerat, dar răsfoirea unor asemenea legi îți dă impresia că stai de vorbă cu fantoma lui Pleșiță. Mai ales că, în legea 255/2013, parlamentarii României au ținut să schimbe formula „siguranță națională” cu cea de „securitate națională”.
Să ne întoarcem însă la teroriști.
Poporul român
e oarecum în afara pericolului iminent. Asta o știm nu doar din istoria neînsemnătății noastre, ci și din blîndețea cu care acest neam delăsător a îmbrățișat minoritatea arabă. Mahomed trăiește vremuri bune în România. Prin supușii săi deține terenuri agricole, lanțuri de farmacii, foste companii de stat și cartiere rezidențiale, face un comerț bănos, un pic de evaziune și căsătorii mixte după pofta inimii. Musulmanii carpato-danubieni știu aroma sarmalelor de porc, a șprițului și a mititeilor și mai știu că fecioarele promise pentru viața de apoi pot fi consumate aici, pe pămînt.
George Maior „cunoaște aceste aspecte”
mai bine ca oricare dintre noi. El vede calmul minorității arabe prin grafice și rapoarte, prin statistici ridicate direct din teren. După Allah și Mahomed, el e cel mai bine informat în legătură cu starea pașnică a musulmanilor noștri de omenie. De ce se înhăitează atunci un intelectual de stînga, un autor de prefețe muncite, un „social-democrat de anvergură internațională” cu metehnele unui sistem îmbătrînit în rele?
Poate că terorismul a intrat într-o epocă nouă fără ca noi să prindem de veste. Poate că pe noi ne îngrijorează mai mult fundamentaliștii noștri. Poate că pentru a ne lăsa spionați și percheziționați de urmașii lui Postelnicu avem nevoie de o minciună ceva mai reușită decît poveștile cu fanatici musulmani.
Nu de alta, dar după decembrie ’89, nu prea mai crede nimeni că teroriștii pot fi prinși.