Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

Frecători de mentă plecând după fentă

Zoom Frecători de mentă plecând după fentă

De mai bine de o lună, lumea bună a finanțelor mondiale e în delir: se face dreptate, multinaționalele vor plăti, va fi mai bine pentru toată lumea!

În fapt, o foarte frumoasă tumbă propagandistică, o acțiune de PR a celor mai bogate țări ale lumii, așa cum, de-a lungul timpului, am mai văzut.

În 2005, Bob Geldof și Midge Ure,

ajutați de o mulțime de alți oameni, printre care nelipsitul Bono, au organizat, pe 2 și 6 iulie, Live 8. O serie de concerte live în: Londra, Paris, Berlin, Roma, Philadelphia, Barrie (Canada), Chiba (Japonia), Johannesburg (Africa de Sud), Moscova – pe 2 iulie – și Edinburgh, pe 6 iulie.

Live 8 a fost faza finală a unei campanii de imagine lansate pe 31 mai, campanie de care au beneficiat liderii țărilor din grupul G8. Sub sloganul Make Poverty History (Faceți sărăcia istorie!), Geldof a anunțat începutul unei campanii cetățenești mai ample, intitulată The Long Walk To Justice (Lungul marș către dreptate). Scopul acestei campanii cetățenești a fost, pentru început, strângerea de semnături (în timpul concertelor Live 8, care au fost gratuite) pentru ca țările G8 să reducă datoria țărilor sărace și să dubleze, până în 2010, nivelul ajutorului acordat acelorași țări, de la 25 de miliarde de dolari la, desigur, 50 de miliarde de dolari anual. S-au strâns peste 30 de milioane de semnături, iar acestea au fost prezentate liderilor G8 pe 6 iulie 2005, la Gleanegles, după care a avut ultimul concert, „The Final Push“, pe stadionul din Edinburgh.

A fost un eveniment global extrem de reușit, emoționant, plin de învățăminte. Liderii G8 au fost impresionați și, cu lacrimi în ochi, au redus cu 50% datoria țărilor sărace, în principal din Africa și Asia, și au promis că până în 2010 vor ajunge să cheltuiască anual 50 de miliarde de dolari pentru a-i ajutora pe cei în nevoie. Oamenii au înțeles că părerea lor a contat, că au fost convingători, iar asta i-a făcut fericiți. Iată că poți schimba lumea în bine și doar semnând o petiție în timp ce-ți asculți trupele favorite și bei bere.

Deși nici unul dintre organizatori

nu a recunoscut, până acum, că totul a fost o operațiune de PR favorabilă liderilor țărilor din G8, sunt din ce în ce mai multe indicii care duc, la 16 ani distanță, la această concluzie. Andy Kershaw, Rashod Ollison, John O’Shea sau Damon Albarn sunt doar câțiva dintre cei care, ca ziariști sau ca reprezentanți ai organizațiilor de caritate ori chiar ca artiști (Albarn), au pus sub semnul îndoielii civismul mișcării și al concertelor, remarcând subita coincidență cu dorința liderilor lumii de a reduce o datorie pe care oricum nu o puteau recupera.

La 16 ani distanță, după mai multe momente

similare, dar de mult mai mică amploare, liderii țărilor din G7 și miniștrii de Finanțe din G20 au pus la cale o nouă cascadorie publicitară, menită să ne arate că le pasă. Lor chiar le pasă, cu adevărat.

La inițiativa Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE – OECD pentru vorbitorii de engleză), a fost elaborată o strategie bazată pe doi piloni pentru rezolvarea problemelor ridicate de taxarea companiilor în contextul digitalizării economiei. Strategia a fost prezentată atât la summit-ul G7 din iunie 2021, cât și la întâlnirea miniștrilor de Finanțe și a guvernatorilor băncilor centrale din țările G20, care a avut loc la Veneția în iulie 2021.

Atât liderii țărilor G7, cât și miniștrii de Finanțe din țările G20 au salutat propunerea OCDE și au declarat că sunt absolut de acord cu ea, urmând ca, la un moment dat, cândva, prevederile acestei strategii să fie puse în practică.

Presa, în marea sa majoritate – deci, implicit, lumea –, a înțeles exact ceea ce voiau să transmită binefăcătorii lumii: multinaționalele vor fi taxate cu un impozit global pe profit de 15%, minimum.

De fapt, propunerea OCDE

este ceva mai complexă și este extrem de greu de pus în aplicare. Ideea de la care se pornește este ca multinaționalele să plătească ceva-ceva în țările din care le vin banii, chiar dacă își externalizează profitul. Unii consideră că va fi vorba despre o taxare a profiturilor off-shore, alții văd totul ca pe o redistribuire a profitului multinaționalelor. De fapt, așa sună și propunerea OCDE pentru pilonul 1 al strategiei.

Doar că este vorba numai despre o declarație de intenție imposibil de pus în practică.

În primul rând, impozitele pe profit sunt și acum, în mai toate țările din G7 sau G20, destul de importante. În România, deși nu este membră a vreunuia dintre aceste grupuri, impozitul pe profit este de 16%. Impozităm, așadar, profitul multinaționalelor care activează aici cu minimum 15%. Problema e că nici în România și nici în multe alte țări multinaționalele, unele dintre ele, nu fac profit. Nu că-l externalizează, ci pur și simplu nu fac. Profitul real este externalizat sub formă de costuri, de cheltuieli. Poți fixa o taxă de 50% pe profitul multinaționalelor, dacă vrei, dar vei obține la buget fix zero lei, dacă profitul este zero.

A doua problemă este că propunerile OCDE se referă doar la companii cu o cifră de afaceri de peste 20 de miliarde de euro anual și cu profit de peste 10%. Este oare atât de greu de bănuit că nu vor mai exista, în curând, companii cu o cifră de afaceri de peste 20 de miliarde anual sau cu profitabilitate de peste 10%? Marile burse ale lumii vor înțelege rapid că o companie cu 9,98% profit din cifra de afaceri nu este o companie neprofitabilă, ci doar una care a găsit o nouă cale de a-și optimiza veniturile.

Mai apoi, va fi extrem de greu să stabilești cu acuratețe, în lipsa unui control absolutist asupra registrelor financiare ale unei companii, din ce țară provin anumite venituri, pentru a putea, mai apoi, să redistribui 20-30% din profitul rezidual.

În mare, victoria bunului-simț,

așa cum ne-a fost prezentată, nu va aduce nici o schimbare reală în modul în care multinaționalele își plătesc impozitele. Economistul francez Thomas Piketty remarca, în Le Monde, că această taxă de 15% este, de fapt, o ușurare pentru multinaționale. Sau ar putea fi. Pentru că, oricum, nimeni nu se va atinge de beneficiile reale ale elitelor financiare. În timp ce oamenilor de rând li se impozitează, uneori, și bonurile de masă sau alte astfel de pseudo-beneficii, bogaților lumii nici nu le impozitează și nici nu are cum să le controleze nimeni luxul, venit sub formă de cheltuieli ale holding-urilor: avioane private, mașini de lux, reședințe faraonice trecute pe costurile de dezvoltare și așa mai departe.

Așadar, victorie! Am învins, s-a făcut dreptate pentru săraki, multinaționalele vor fi și ele taxate fair. Ha-ha!

După care, pentru că bugetele vor avea mereu mare nevoie de bani, aceștia vor fi luați de la  oamenii de rând, după ce se vor elimina acordurile privind dubla impunere. Stai în România, dar câștigi bani și din Franța sau Germania sau din SUA? Nici o problemă: vei plăti impozite, pentru aceiași bani, în toate țările, căci, uite, și multinaționalele plătesc.




Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale