Om retras, de o modestie cît se putea de plauzibilă, Radu Petrescu își vedea de cărțile lui, fără să-l intereseze clasamentele literare. Nu-i plăceau nici bîrfele de la Madam Candrea. Așa că evita să se ducă la restaurantul scriitorilor, spre deosebire de prietenul său Costache Olăreanu, căruia îi plăcea atmosfera de acolo.
Radu Petrescu era idolul și confesorul cîtorva dintre optzeciști. Tîrgovișteanul stătea de vorbă cu ei nopți întregi la el acasă. Era o gazdă fermecătoare și unul dintre puținii scriitori de la noi pentru care literatura era drogul suprem. Fuma mult, e drept, și bea cafea, dar cele două mari vicii ale sale erau cititul și scrisul. Trecea de la citit la scris și viceversa cu o pasiune care-l secătuia și-l făcea uneori tăcut și absent, însă nu în stilul mitocănesc al unora dintre confrații săi care aveau pretenția să fie suportați cu toate hachițele lor din momentele cînd îi mai încerca vreo îndoială despre valoarea lor de scriitori sau se gîndeau la cine știe ce.
Lui Radu Petrescu îi era frică de dentiști. Chiar dacă rămăsese fără vreo doi dinți din față, chestie care se vedea și se auzea – avea un ușor sîsîit –, prozatorul găsea tot timpul un pretext ca să evite scaunul stomatologic. Ba scria la o carte, ba era prins cu recitirea vreunui clasic francez, ceea ce pentru el însemna o operațiune care-l absorbea total, căci își nota impresii și verifica aluzii și trimiteri literare, cu o acribie care-l apropiase de vecinul său, criticul Crohmălniceanu.
Radu Petrescu avea suficient umor, încît să-i întîmpine pe textualiștii optzeciști radicali cu anumite rezerve filosofice, peste care trecea cînd începea să discute cu ei despre Flaubert. Prozatorul simțea imediat în ce relații ești cu autorul Doamnei Bovary și, dacă nu erai un fan adevărat al franțuzului, te privea ca pe cineva care voia să pătrundă într-un club exclusivist fără să aibă acreditările necesare.
Scriitorul îmi plăcea atît de mult, că i-am spus că nu mă omor după Flaubert, dar că aș fi onorat să stăm de vorbă. Am avut despre ce. De mai multe ori. Un an mai tîrziu, Radu Petrescu a murit, după ce tocmai se hotărîse să se ducă să-și repare dinții. Azi, cu același nume ca al lui, defilează un arbitru de fotbal – asta-i viața! –, dar de fiecare dată cînd mă uit la un meci arbitrat de Radu Petrescu, îmi aduc aminte de Radu Petrescu al meu și mă întreb dacă acolo unde nu-i nici durere, nici suspin a găsit pe cineva să-i repare dinții, căci interlocutori literari avea de unde. Inclusiv pe Flaubert.