Cine a pescuit pe Dunăre mă va înțelege. Cine nu, ar face bine să mă creadă pe cuvînt. În 1987, primăvara, m-am dus cu soția mea la Giurgiu, la o lansare de carte. Ea conducea pe atunci o mașină Lada. Drumul era gol. Am ajuns acolo cu vreo trei ore mai devreme. Dacă tot aveam timp de pierdut, am dat o raită în port. Era o zi senină și localnicii ieșiseră la pescuit. Cînd i-am văzut, m-a săgetat dorul de Dunăre, unde prindeam în studenție crap și avat și șalău – de caras și plătică nu mai spun – pe brațul Sfîntu Gheorghe. Dacă m-aș fi dus la Giurgiu cu trenul nu făceam mai mult de oră. Intru în vorbă cu unul dintre pescarii locului. Ăsta îmi spune că îmi trebuia permis de pescuit la graniță dacă voiam să nu-mi facă Miliția și grănicerii vreun pocinog. Și scoate un șalău serios din apă. Două zile mai tîrziu, mă duc la un prieten, pescar și căpitan în armată; omul scria versuri. Îl întreb cum aș putea face rost de un permis de graniță. După o săptămînă, căpitanul mi-a dat permisul și mi-a spus că Dunărea era a mea. Apoi m-a întrebat dacă înot bine. Nu prea, îi zic. Nasol, zice, că pe la sîrbi Dunărea curge mai repede. Îl liniștesc: mă duceam să pescuiesc, nu să înot. Mai trec vreo două zile și mă sună Mircea Sântimbreanu, să ne întîlnim. Fuseserăm la pescuit împreună, de cîteva ori, pe niște bălți. Sântimbreanu, grav: „Aud că vrei să fugi din țară… Nu te pune, domnule, cu Dunărea și nici cu grănicerii, că te nimerește vreunul și s-a terminat cu dumneata!”. Prietenul meu, căpitanul-poet, mi s-a jurat că zvonul nu plecase de la el, dar a admis că și el luase în calcul această ipoteză.
Fuga din țară
