La o renovare mi-am scos televizorul din priză. Sînt două motive pentru care nu mi l-am mai repus în funcţiune. Primul e că mi-e lene să găsesc cablul şi să trag de el spre o priză. Al doilea e Andreea Creţulescu.
De cînd nu o mai văd pe Andreea Creţulescu zilnic, cînd schimb posturile să observ ce mai e la TV, vomit cu 80% mai rar şi m-am îngrăşat cu 5 kile. Desigur, mai simt uneori cum mi se urcă conţinutul stomacului pînă în spatele dinţilor, dar, din fericire, Tatulici apare destul de rar pe sticlă în ultimul timp.
Cu ochii ei mici, porcini, plini de răutate concentrată, care nu clipesc niciodată şi cu care, dacă se uită fix 5 minute, dă gaură în lemn. Cu dinţii ei ascuţiţi ca aparatul de feliat pîine, îndreptaţi spre interior, ca să nu îi scape prada din gură cînd o mestecă de vie. Cu freza ei în formă de cap erect de penis. Şi vocea aia ca o mie de unghii strîmbe care rîcîie direct în creier.
Dar cel mai oribil lucru la Andreea Creţulescu, în afară de ea ca persoană, este modul ăla agasant de a întrerupe omul cu care vorbeşte, ca să îi spună ea, de sus, cum decurge, de fapt, problema. Că ştie ea mai bine. Orice. Nici nu înţeleg clar de ce mai vorbeşte cu oameni, dacă e în aşa hal de omniscientă. Probabil ca să îi tortureze în direct cu vocea ei care dă gaură în creier ca o mie de săbii laser. Nu am văzut în viaţa mea un om care să-şi ducă o idee pînă la capăt în faţa ei fără să fie întrerupt şi să o vedem pe ea cum chiţăie judecăţi de valoare în timp ce bietul invitat se chirceşte într-un colţ, cu capul între mîini, încercînd să-şi oprească creierul din topire.
Probabil dacă Iisus ar coborî pe un curcubeu fosforescent, împărţind înţelegere şi voie bună, şi ar ajunge în direct la emisiunea Andreei Creţulescu, să explice omenirii sensul vieţii şi secretul nemuririi, Andreea Creţulescu l-ar întrerupe. Şi chiar dacă nu l-ar întrerupe, tot nu aş putea să mă uit la emisiune, în aşa hal de enervantă e.
Şi sper că Andreea Creţulescu nu citeşte articolul ăsta. Mi-e frică să nu-mi iasă de sub pat în toiul nopţii, să îmi jupoaie toată pielea cu dinţii ei ascuţiţi ca drujba, să deschidă televizorul, să dea pe emisiunea ei şi să fugă cu telecomanda. Şi să rămîn acolo în faţa televizorului, urlînd printre dinţi că nu am pleoape să le închid.