Înainte de a mă lua de Maria Dinulescu, vreau să fiu un om sincer. Aşa că recunosc: i-aş pune picioarele pe după urechi şi aş purta-o cum purtau proştii măştile alea, în metrou, cînd era la modă gluma aia cu gripa aviară. Ca un rebel fără cauză care poartă mască cu Guy Fawkes la un protest anti-ACTA la care s-a dus fără să citească documentul în sine, aşa aş lipi-o de faţă. Apoi aş ţine-o pe tavan, într-o mînă, şi i-aş molesta orificiile cu toată puterea ancestrală pe care mi-o dau genele de cioban adunate în filogeneză, de i s-ar scurtcircuita creierul ăla mic, atît de la supradoza de senzaţii, cît şi de la faptul că nu m-am obosit să izolez cum trebuie firele care intră în fasung. E destul de periculos să faci sex la mine pe tavan. Astea fiind spuse, o urăsc pe Maria Dinulescu şi mi-e jenă că mă aflu în acelaşi univers cu ea.
Ştiţi ce? Rectific. Aş face chestiile de mai sus doar dacă şi-ar scoate negul ăla din bărbie. Nu mi se pare semn de frumuseţe, doar îmi distrage atenţia şi îmi strică complet concentrarea. Şi cînd dau să citesc ceva pe Internet despre ea şi apar poze, tot uit de el şi am impresia că-i un pixel mort la mine pe ecran sau un rahat de muscă şi mă trezesc rîcîind LCD-ul cu unghia. E un obicei urît.
Cred, totuşi, că m-am grăbit. Majoritatea cititorilor încă se scarpină în cap şi se întreabă: „Cine basca mea e Maria Dinulescu?“. Păi, o actriţă. Un fel de Magda Catone mai tînără şi cu un neg mai mic, dar la fel de zglobiu. A jucat în Trafic, Pescuit sportiv, California Dreamin’ şi într-un clip Depeche Mode. A jucat şi la Poponeţ în pat (un penibil de bani gata, micuţ, care tot marca la cîntăreţe şi gagici cunoscute înainte de criză). Ba mai mult, a spus despre el că „are o privire veselă, sinceră şi curată“ şi „o căldură de care am nevoie“. Declaraţii care mi s-au părut foarte hazlii, pentru că sînt nişte complimente pe care la fel de bine ai putea să le faci şi unui cîine.
Dar, cel mai recent, a făcut un filmuleţ cu artisticul titlu Maria’s life în hotelul Intercontinental şi l-a pus pe Internet. În el înoată puţin, filosofează semidoct într-o engleză de Lehliu şi se uită la un răsărit ca curca la avioane, belind fasolea spre norii roşiatici. O grămadă de comedianţi i-au parodiat încercarea penibilă de a se da profundă şi interesantă în alte filmuleţe. De ce să parodiezi o comedie, nu înţeleg.