O fantomă umblă prin România, răsfutută, dar reșapată și coafată la un stilist cu manșetuță la glezne: sintagma „votul util“ își trăiește a enșpea tinerețe. Am crescut cu ea, pe cînd eram încă un june fără minte. Am crezut în ea, am mers la vînătoare pentru ea, am înălțat metereze, am aprins focuri pe dealuri și am semnalizat cu fum: „Vin dușmanii! Lăsați orice scrupul, respirați adînc, goliți-vă capul de gînduri (mai ales de cele critice și, implicit, negative)! Uitați ce ați zis ieri, alaltăieri! Dujmanul atîta așteaptă: un semn de slăbiciune, o ezitare, o măslină! Mai întîi să învingem și p-ormă vedem noi. Dacă nu azi, atunci cînd? Dacă nu aici, atunci unde? Dacă nu noi, atunci cine?“. Și așa au trecut zilele mele și ce am lăsat în urmă e un cîmp presărat cu cadavre de lux: bunăstare, libertate, prosperitate, sănătate, învățămînt, instituții, oameni noi. Tot ce se vede printre șomoioagele de fum războinic sînt oamenii noi care s-au învechit peste noaptea votului. Au îmbătrînit a doua zi de cum s-au instalat în scaunul de primar, parlamentar, președinte. Ei erau (pentru cel puțin patru ani) binele suprem, clarvăzătorul mesianic, vizionarul futurolog.
Mi-au trebuit ani să mă lămuresc cum a fost și va mai fi cu votul util. E drept, nu la fel de mulți ca altor congeneri care, deși la o vîrstă înaintată, încă se mai zbat ca peștele pe uscat. Revelația mea s-a petrecut în decembrie 2004, cînd un asemenea om nou, decis, energic, o senatoare carevasăzică, grăia către presă, să audă publicul și mai ales adversarii: „Ciocu’ mic, acum sîntem noi la putere“. Atunci s-a închis sipetul poleit al Pandorei, iar eu m-am decis să nu mai votez niciodată „util“. Îmi ajungea proasta mea, conștiința. Adio, influensări, ideologi, propagandiști, marketing și alte rahaturi! De fiecare dată cînd m-am aflat în fața votului m-am întrebat nu care e răul cel mai mic, ci care-i candidatul cel mai bun. Nu cred că pericolul vine neapărat din altă parte, ci e viu, lacom, ipocrit, lunecos și activ printre noi, îmbrăcat în blană de oaie. Altfel nu-mi poate explica nimeni guvernări, președințíi, consilii județene, primării, instituții năpădite de „oamenii noștri“, mai lacomi decît oamenii „lor“.
În ciuda tuturor evidențelor, în ciuda tuturor dezamăgirilor, răcnetelor, disperării, e suficient să apară un nimeni la orizont și, ca prin farmec, amărășteanul devine omul providențial. Îl iei la scuturat, pînă-i cad banii mărunți din buzunare. E un zero tăiat în patru. Însă dragostea, duioșia și încrederea îl năpădesc din toate părțile de parcă ar fi păscut vacile cu toți admiratorii, într-o viață anterioară. Sau, mai știi, chiar l-au văzut pe super-Mesia. Dar, dacă mă gîndesc cum au căzut cloșcă sute de mii de admiratoare și cum au fluturat steaguri milioane de daci la vederea unuia de care nu avuseseră habar în viețișoarele lor, îmi pot explica și reacția furibundă a adversarilor, pe care i-a trezit din letargie „votul util“. Dar a fost util? A ieșit bine pînă la urmă? Asta nu mai e treaba mea,
Și iată că scenariul se repetă. Ieșită de nicăieri (adică din campania de la firul ierbii, pe model USR 2016 și pe model AUR, pe rețele tinerești), Ana Ciceală de la SENS a strîns cam 7% intenție de vot, procentaj mai mult decît suficient pentru alți trei candidați bălind să învingă fără probleme. Așa că a ieșit din atelierele ideologice ale Bucureștiului corveta ciuruită a „votului util“. Să renunțe Ciceală pentru Drulă. M-am frecat la ochi. Ce să fie asta? De unde pînă unde? Pentru cei care nu știu, USR de azi e la 180º de USR de ieri. Ieri, întristare social-democrată, azi, lumină neoliberală. Numai că Ciceală e dusă pe stînga. Singurul căruia i-ar putea „da“ voturile ar fi Băluță, dacă i-ar trece prin cap. În nici un caz liberalilor sau neoliberalilor. Dar nu-i trece. Istoria ei salvatistă a creat iluzia-confuzia. Drace, dar USR chiar așa s-a creat, la firul ierbii, treptat, cu procente mici, crescător-descrescătoare. Nu văd de ce nu și-ar încerca norocul și SENS. Chiar trebuie prăjiți toți peștii mici într-o singură tigaie? În logica de mai sus, Nicușor Dan nu ajungea niciodată nu numai președinte, dar nici primar. În 2012 ar fi trebuit să dea voturile altcuiva, că era prea mic, prea neînsemnat. Eu tare m-aș bucura să înceapă să se teamă partidele de adversarii micuți și să se pună cu burta pe carte și cu mîna pe șurubelniță. Că singura idee care circulă azi nestingherită odată cu păcătosul de vot util e cea că „să ne opunem PSD“. Asta e tot? Pînă și un elev de școală primară ar atrage atenția combatanților de dreapta că guvernează împreună cu PSD de o jumătate de an. Lăsați gargara și arătați și o față umană alegătorilor. Dacă nu aveți… Că, pe seceta asta, tot ce lipsește din peisaj sînt oamenii. De vorbe, cetățenii sînt sătui. Și de toate năzdrăvăniile.
Dar stai, că „votul util“ a poposit și în curtea liberală. De curînd, un deputat PNL, Gigel Știrbu, i-a cerut lui Drulă să se retragă și să-și împingă alegătorii, de la spate, către cel mai bine plasat candidat, Ciucu. Brusc, ideea care trebuia înfiptă cu forța în cerebelul Anei s-a mutat în cel al lui Cătălin. Și ce era ieri alb a devenit negru, iar ce era rațional a devenit inacceptabil și-a murit iubirea noastră. „Bine, dar pericolul? Bine, dar democrația cea fragedă și fragilă?“
Presimt că, în toată această hărmălaie, vom avea doar doi cîștigători: unul real (viitorul primar) și unul simbolic, dar de necontestat: Ciceală. Dacă în toți acești cinci ani de conducere a țării și a Capitalei, candidații nu pot oferi publicului, cetățenilor lucruri palpabile, dacă nu pot enumera zece lucruri simple pe care le-au făcut, atunci noțiunea de „vot util“ va intra în insectarul neroziilor politice. Cît despre democrație și libertate, rămîne cum am stabilit.
Totuși, nu pot să-mi scot din cap o melodie cu o sumedenie de onomatopei, care descriu cum nu se poate mai bine situația actuală: CiucăCiucuCâțuCiolacuCicealăCâciuCiorbă-Drulă (cum care Ciorbă? Nordis, uitucilor!). Și ce de „ce“! Ce de „ci“! Ce de „câ“! Sumedenie!
Putem trage și o concluzie. Cînd fu Tache, nu fu Tică. Cînd fu Tică, nu fu Tache. Cînd fu Tache și fu Tică, nu fu tuș la ștampilică. Atît.
Maxim Lemetru