Cîţiva vechi cunoscători ai Naţionalului din Bucureşti spuneau, fără să producă dovezi, că Rebreanu, care a fost directorul teatrului în două rînduri, ar fi avut aventuri discrete cu actriţele din subordine. Rebreanu se căsătorise de tînăr cu o actriţă, Fanny, care adusese în căsnicia lor o fată, pe care scriitorul a înfiat-o.
Bărbat înalt şi arătos, Rebreanu era rezervat în public, nu se întindea la băutură cu confraţii şi avea grijă de reputaţia lui. La teatru se ţinea departe de certurile din culise. Cînd Ion Antonescu i-a cerut ministrului Petrovici să-l înlocuiască de la conducerea teatrului, n-a făcut-o din motive de morală, ci fiindcă, bolnav fiind, Rebreanu stătea mai mult la casa de la ţară. Ministrul l-a refuzat pe Antonescu, tocmai fiindcă n-avea ce să-i reproşeze directorului.
Cînd am întrebat-o dacă ştia ceva despre bănuitele lui aventuri, fata adoptivă a lui Rebreanu, Puia, îmi spunea, rîzînd, că astea nu erau decît răutăţile celor care nu mai ştiau cum să-l discrediteze. Dar, adăuga ea cu un fel de mîndrie, femeile se uitau după el!