Caţavencii

Găina bătrână nu mai face nici o ceapă degerată

Există în România câteva mii de jurnaliști. Mulți dintre ei formați după 1989, fără să fi fost obligați de vremuri să învețe de la bun început supușenia, cenzura și autocenzura. E drept, unii au fost aruncați înainte fără să fi învățat și ceva meserie, dar nu despre ei este vorba. Ci despre acei ziariști cu adevărat buni, care știu să-și facă treaba, știu să scrie, numai că, în urma nefericitelor evoluții ale pieței din ultimii șapte-opt ani, nu mai au unde să o facă. Izolați pe site-uri mărunte, aflate într-o perpetuă creștere neconfirmată, acești ziariști buni se pierd încet-încet, cei mai mulți alegând alte meserii, care le permit să-și întrețină familia. Probabil că, anual, presa românească pierde între doi și cinci ziariști cu adevărat valoroși. Și nu-i pierde pe cale naturală.

În schimb, undeva, într-un paradis al lipsei de logică și de bun-simț, se lăfăie o bătrână relicvă care e convinsă că Universul gravitează în jurul său și că, dacă s-ar opri măcar o secundă din scris, acest Univers pe care-l ține în viață și în mișcare s-ar prăbuși definitiv într-o mare de praf și pulbere. De aceea, relicva scrie, scrie și iarăși scrie, renunțând, de cele mai multe ori, la timpul pe care l-ar fi putut aloca gânditului. Iar dacă nu scrie, vorbește, existând mai mereu câte o televiziune dispusă să-l sune pentru a sorbi din prețioasa-i inteligență ce se scurge necontenit din această fântână de platitudini care este micuțul grafoman.

Ion Cristoiu, căci despre el este vorba, a ajuns, la senectute, să se simtă cel mai important ziarist/analist și scriitor român în viață. Ziarist, poate mai puțin, căci personajul a inaugurat un ciclu de scrieri intitulat “Nu mă insulta numindu-mă ziarist străin!”. Vezi Doamne, ziaristul român este o specie inferioară, ce nu poate fi asociată cu un om superior cum este gnomul atoateștiutor din Găgești. Asta, deși, în mod absolut miraculos, Ion Cristoiu n-a prea fost ziarisit nici măcar o singură zi după 1989. El a fost, ca și înainte, șef. De muncit au muncit mereu alții, lăsându-l pe el să-și aștearnă pe interminabile foi de hârtie teoriile mai mult sau mai puțin fanteziste, scenariile bâlbâite și deducțiile peltice.

De ani buni, Ion Cristoiu a depășit faza în care găsea, cu greu, resurse pentru a scrie ceva cât de cât decent. Stilistic, omul e la pământ, având eleganța scriitoricească a unui bălegar lăsat atât de mult la uscat încât nu mai e bun decât pentru a se agăța de roțile mașinilor care trec pe ulița principală a satului lui. Din punct de vedere al informațiilor, Cristoiu se hrănește din propriile-i opinii pe care le transformă, într-un alambic improvizat, în date certe. Din când în când mai primește pe sub ușă, împreună cu cecul pentru servicii, pagini de jurnal pe care și le însușește, ajungând să creadă că e deținătorul adevărului absolut. Din punct de vedere moral, n-are nici o problemă să schimba barca, dacă e cazul chiar de mai multe ori într-o săptămână. Când vrea să-și dea importanță, preia câte o temă uitată de alții prin sertare și și-o transformă în flamură, susținând sus și tare că e singurul care mai ține vie curiozitatea jurnalistică, singurul care mai practică meseria asta, unicul care mai servește interesul public. Dacă pentru asta trebuie să se acopere de ridicol, nici o problemă. În definitiv, în ultimii 25 de ani ridicolul i-a fost aliat credincios, amantă zburdalnică și sursă de glorie.

Poate e prea mult să spunem că Ion Cristoiu ocupă pe nedrept locul unui om mult mai bun. În definitiv, ce ziarist cu adevărat bun s-ar complace în continuare la Evenimentul zilei, acceptând să-și pună priceperea în slujba unor interese atât de transparente încât, atunci când nu se zărește Udrea din spate, li se vede direct băsescul. Și, totuși, câțiva copaci din diverse păduri lăcrimează zi de zi văzând că frații lor au fost sacrificați pentru a duce în fața publicului inutilitățile acestei acrituri permanente.

Din nefericire, suntem un popor aflat la ani-lumină de obiceiurile celor mai civilizați. Poate de asta nu reușim să scăpăm de oameni precum Ion Cristoiu. În loc să-l luăm și să-l reciclăm așa cum se cuvine, depozitându-i prostia în containerul galben, lipsa de logică în containerul albastru, servilismul în cel verde și tot așa, îl lăsăm pe bietul om să se împută în mijlocul pieței publice, sub ochii noștri. Asta nu e nici milă creștinească, nici toleranță, ci, pur și simplu, cruzime. Poate, într-o zi, domnule Cristoiu, ne veți ierta că n-am știut să vă aruncăm la timp.

Exit mobile version