Între ziua de naștere a savantei de renume mondial și cea a conducătorului iubit, aniversarea lui Eminescu se strecura cu tot mai mare greutate la România literară. Primele pagini erau sufocate de temenelele făcute ei și lui, încît revista începea cu treburile ei literare de-abia de pe la pagina a șaptea. Ba uneori pînă și în articolele despre Eminescu apăreau mulțumiri fierbinți adresate tovarășului și consoartei sale, academiciana, de parcă poetul se născuse pentru a le da prilej clănțăilor să-i laude pe Ceaușești.
Cît ținea luna ianuarie, revista apărea „la roșu”, cu ode în versuri închinate „șoimului din Carpați” și alei sale neabătute tovarășe de viață și cu articole ai căror autori jubilau că trăiau în Epoca Ceaușescu. Și era un frig în case încît, vorba deloc suprarealistă a lui Gellu Naum, ieșeai pe stradă să te mai încălzești. În „Trapezul” lui, Geo Bogza avea alt calendar, din care lipseau cei doi, iar în ziua de 15 ianuarie autorul Poemului invectivă se ducea cu o floare la statuia lui Eminescu de la Ateneu. Înalt, ciolănos, încruntat și fragil, Bogza își păstra echilibrul pe ghețușul de pe trotuare, ca și cum ar fi avut un punct de sprijin în garoafa pe care o ținea în mînă.
Pe marginea străzilor erau redute de zăpadă pămîntie, înghețată. De streșinile caselor vechi atîrnau țurțuri prelungi și grei care pe la mijlocul zilei se prăbușeau pe trotuare scoțînd un zgomot ca de sticlă. Magazinele erau goale și milițienii înfrigurați. Pensionarii care sperau să se aducă marfă la măcelării și la alimentare stăteau la cozi pentru nimic, doar ca să nu-și piardă rîndul dacă s-ar fi adus ceva. Băteau din picioare, să nu degere, și evocau vremurile cînd magazinele își meritau numele, adică aveau zilnic ce vinde.
Cine erau fericiții care se înghesuiau să laude Epoca de Aur în ziare și în reviste? Unii erau foști cîntăreți ai legionarilor și ai Căpitanului lor. Făcuseră pușcărie pentru asta, dar acum își reciclau versurile bucuroși că de la dispărutul stat legionar se ajunsese tot la un stat totalitar, cu un singur partid și cu un conducător al maselor populare, cum se visase și Căpitanul. Mai erau și poeții de toate vîrstele care și-ar fi tăiat o mînă ca să-și vadă publicate versurile în România literară. Plus cei care se simțeau datori să-și depună ofrandele, actori și țuțări literari, ca să-și păstreze locurile din primele rînduri ale regimului.
În ianuarie ’90, apare la România literară o doamnă poetă ceva mai în vîrstă. Purta o brasardă tricoloră legată de mîneca paltonului și voia să afle dacă se primesc poezii cu FSN-ul și cu dl Iliescu. Sau cu dl Coposu și cu țărăniștii lui, căci ea era disponibilă. Înainte de plecare, poeta i-a mărturisit lui Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție al revistei, că dacă mai era cazul avea și cîteva poezii cu Nicolae Ceaușescu, care ar fi fost păcat să se piardă.