De ani de zile, Disney și-a cultivat o imagine de promotor al diversității feministe, al inclusivității feministe, al înțelegerii între rase vecine și pretine. Feministe, desigur.
Și, cu toate astea, același Disney pune mișelește la index povestea faimoasă a unei mame singure care, alături de cei trei copii ai săi, este scoasă samavolnic din căminul ei de reprezentantul patriarhatului opresiv.
Și ce motiv a găsit compania ca să justifice un asemenea act incalificabil? „Rasism“. Da, e adevărat că doamna în chestiune este albă, ba și fetița ei este la fel, dar măcar băieții sînt de culoare. Unul este negru, celălalt cafeniu. Ba mai avem și o scenă în care ultimii doi o sîcîie pe cea albă, deci ar trebui să fie destul antirasism, nu? Sau poate problema provine de la prea multă diversitate și Disney se teme că trei copii de trei culori diferite se poate interpreta drept slut-shaming? Greu de crezut, mai ales în cazul unei companii gata oricînd să spună cu fruntea sus: „Noi, la Disney, întotdeauna am susținut dreptul companiei de a-și prostitua proprietățile intelectuale cum crede de cuviință. Uitați-vă la Aladdin 2019, vi se pare că mizeria aia are vreo legătură cu arta, fie ea și a șaptea?“.
S-ar putea să spuneți, ajunși în acest punct, „Stai puțin, asta e o interpretare absurdă a poveștii din Pisicile aristocrate!“. Și eu s-ar putea să vă dau dreptate. Dar ăsta e un scenariu strict ipotetic pentru că, în realitate, nu există absurd dacă este interpretat în cheia ideologică adecvată. Atunci, știți foarte bine, există doar corespunzător sau necorespunzător. De exemplu, necorespunzător este că, deși sînt puternice și independente, gîsculițele Abigail și Amelia se mulțumesc să-i ajute pe protagoniști fără să lupte simultan pentru drepturile feminismului mondial.
Deocamdată, ofensa împotriva moralei curente este alta. Inițial voiam să spun „mai mică“, dar acum realizez că, în materie de ofense percepute, toate au proporții gigantice. Deci: Pisicile aristocrate acționează mîrșav împotriva moravurilor societății actuale pentru că o pisică siameză cîntă la pian cu bețișoare și vorbește în versuri care imită felul pocit de-a vorbi engleza al băștinașilor din Asia extrem de orientală. Stereotipul e rău! Stereotipul e literally Hitler! Fac o mică paranteză vag serioasă: oamenii care se dau cu fundul de pămînt imediat ce simt miros de stereotip sînt idioți. E ca și cum ai pupa glia cu bucile cînd auzi de furculiță. Important e modul de utilizare. Folosești furculița ca să mănînci friptură? Bun! O bagi în ochii unui cetățean? Rău! Bine, cu excepția cazurilor în care cetățeanul e un țigan care-ți fură portofelul. Sau un ungur care-ți fură Transilvania. Sau Bill Gheiț care-ți fură cipul dacic și-l înlocuiește cu unul care te face homosexual neortodox. În fine, ați prins ideea. Așa și aici: în timp ce ofensații de ocazie strică asfaltul pentru că ei știu sigur, eu am dubii că poți reține din portretizarea de față altceva decît că asiaticii sînt al dracului de îndemînatici (cîntă la pian cu bețișoarele), îi duce capul să facă rime haioase și sînt, în general, băieți de viață, care se integrează de minune într-o bandă pestriță de mîțe bagaboante.
Evident, Pisicile aristocrate nu este singurul film luat în vizor de mînia proletară a cenzurii. Mai sînt și altele, destule, majoritatea marginalizate din motive la fel de ridicole și acum disponibile doar pe conturile de adulți ale Disney+. Pentru că doar adulții pot aprecia un rasism bun și un stereotip învechit la butoi, eventual în timp ce privesc cu pupila dilatată o scenă nerecomandată minorilor din Doamna și vagabondul. Glumesc, desigur. Acum, cît mai pot.
Pentru că sînt deja ani de cînd cercul lucrurilor acceptabile într-o glumă se strînge tot mai mult. Intoleranța e noua toleranță, interdicția e noua permisivitate, monologul cu spume la gură e noul dialog și obsesia de-a găsi ceva ofensator e noua gîndire liberă. Curaj, tovarăși: nu va mai dura mult și vom putea spune „E la fel de bine ca pe vremea lui nea Nicu!“.
2.397 de vizualizări
