Actor de teatru și de film din categoria restrînsă a celor pe care lumea îi oprește pe stradă ca să-i întrebe ce mai fac. Zeci de roluri pe scenă, zeci de roluri pe platourile de filmare și alte zeci la televiziune. E directorul Teatrului de Comedie. George Mihăiță a înființat și a condus mulți ani revista pentru adolescenți Salut. Are un umor special, deopotrivă fin și percutant.
Cristian Teodorescu: În ce relații ești cu adolescența? Te întreb asta fiindcă te-am văzut interpretînd emoționat un text al unei adolescente la Festivalul Adolescenților.
George Mihăiță: E o respirație specială a mea. Atunci cînd te dedici ani mulți fenomenului adolescentin, cînd primești în zece ani zeci de mii de scrisori (pe vremea cînd aveam revista Salut), cînd editezi o carte despre adolescenți și inițiezi un proiect care ajunge lege, Ziua adolescenților (a doua duminică din luna mai a fiecărui an), ei bine, ești încărcat emoțional atunci cînd iei contact cu adolescenții.
C.T.: Cum a fost cînd ai jucat în Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie care n-a avut viață lungă în cinematografele de la noi? Bănuiai că așa se va întîmpla sau sperai că…?
G.M.: Mi-aduc aminte prima cronică la film: „George Mihăiță, un tînăr cu adolescență întîrziată” (vezi prima întrebare). Cînd am terminat filmul l-am întrebat mirat pe Pintilie cînd o să am și eu un rol, așa, să simt… (mirări de tînăr necărturar). Cînd a fost vizionat filmul, unul dintre tovarăși a spus: „Acest film trebuie închis într-o cameră și înghițită cheia”. Cam așa s-a-ntîmplat cu el vreo douăzeci de ani. Un film care n-a avut premieră. Cel mai bun film românesc.
C.T.: Nu te întreb ce vîrstă ai. Ce vîrstă îți dai?
G.M.: M-am întîlnit cu o doamnă în parc. „Ce-ați mai îmbătrînit, domnule Mihăiță, cîți ani aveți?” „70, doamnă.” „Da’ ce bine vă țineți…” Tot doamna: „Nepoții, domnu’ Mihăiță?” „Nu, doamnă, frații…” Eram cu copiii mei cei mici (14 și 15). Mă plimb pe portativul ăsta, 15-70, de la Reconstituirea citire. În funcție de interlocutor. Dar și de mine însumi.
C.T.: Mi-ar fi plăcut să te văd în rolul lui Hamlet, un tînăr care se radicalizează treptat, dar care are un umor special, din ce în ce mai negru.
G.M.: Am ascultat întrebarea cu multă atenție. Bine ai zis „mi-ar fi plăcut”. Acum sigur nu-ți mai place. Ce ție nu-ți place… altuia… Am avut momente, în rolurile pe care le-am jucat, care mă puteau trimite la Hamlet. Vezi? Am avut. Am reținut întrebarea: Radical… Negru… OTHELLO.
C.T.: Acum, spectacolele de teatru se înregistrează video, așa că nu mai sînt în pericol să rămînă doar în mintea spectatorilor din sală. Revizorul lui Pintilie n-a avut această șansă tehnică. Ce alte piese te fac să regreți că n-au fost filmate la vremea lor?
G.M.: Toate marile spectacole ale teatrului românesc. Și sînt mii, nu cîteva. Nu exagerez.
C.T.: În afara scenei mi se pare că ești un om mai degrabă contemplativ și reținut. Așa e?
G.M.: Am fost reținut de cîteva ori. Contemplu și acum. Am învățat de la Horațiu, Iureș, Dabija că a fi contemplativ în viața de toate zilele te ajută să acumulezi resurse și să izbucnești pe scenă. Pentru cei care sînt în preajma-mi mai des, n-am rețineri. Știi cum zicea Al Pacino…
C.T.: Un actor prea inteligent e un actor nefericit?
G.M.: Eu sînt fericit, deci nu prea sînt inteligent. Dar cînd mă uit în jur, prind curaj (ha-ha). Cînd am avut sclipiri de inteligență, unii colegi au devenit nefericiți. Dacă în viața de toate zilele ești prea inteligent și ea talentată… Oricum, rămîn copiii. Nu-i un pas inteligent?
C.T.: Ce roluri ți-ai fi dorit și în care n-ai fost distribuit?
G.M.: Dacă ai rămîne singur pe o insulă pustie, ce obiecte ai lua cu tine… „O carte, o sticlă cu vin și o femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.” De Marin Sorescu.
C.T.: Pe vremuri, între actori și spectatori exista un fel de complicitate, din cauza cenzurii. Cum ți se pare acum sala?
G.M.: E dotată bine. Scaune italienești. Pe vremuri nu era așa. Și era un frig… Noi dezbrăcați pe scenă, spectatorii în paltoane. Păi da, eu am plătit. Știi cum se spune: ca să ai succes pe scenă ca actor trebuie să-ți imaginezi că tu ești îmbrăcat și spectatorul e în izmene. Dacă e-invers, atunci… Să-i îmbrăcăm pe cei goi.
