Premierul Bolojan s-a prins că România nu are doar probleme cu bugetul, ci și cu sănătatea. Suntem o țară plină de bolnavi, iar unii dintre ei fac politică. Dar nu despre bolnavii de putere scriem noi aici, ci despre pacienții reali. Ca să fii pacient cu șanse de supraviețuire ai nevoie de spitale, iar spitalele fără medici sunt ca ambulanțele fără șofer. Ca să ajungi medic trebuie să faci minim șase ani de facultate și trei – șase ani de rezidențiat. Ei bine, după atâția ani de școală, plătiți în bună parte de statul Român, din 7.000 de absolvenți de Medicină, doar 1.000 prind un post în spitalele de Stat. O să spuneți că există spitale și clinici private, dar la privat sunt locurile ocupate de medicii specialiști cu experiență, mulți dintre ei având și un loc de muncă într-un spital de stat. Ceilalți tineri absolvenți așteaptă și ani de zile pentru a găsi un loc liber în sistemul de sănătate românesc, mulți dintre cei lăsați în afara sistemului fiind nevoiți până la urmă să plece în altă țară europeană pentru a profesa.
Chiar dacă spitalele urbane au fost modernizate cu bani europeni, la țară, în provincie, este dezastru. Vechiul dispensar sătesc nu atrage niciun absolvent de medicină, pentru că acolo nu se poate exercita această profesiune, asta dacă nu vrei să-ți bați joc de școala pe care ai făcut-o și să fii medic ca în secolul XIX. Este criză de medici în România, dar soluția nu este interdicția pentru tinerii absolvenți de a pleca să profeseze în altă țară mai normală din Uniunea Europeană. În România de astăzi, dacă ai o problemă de sănătate și nu ai o pilă pe la un doctor sau la o asistentă, ajungi să zaci pe holurile spitalelor și o zi întreagă. Da, domnilor politicieni, sunt unii români care mor așteptând cu orele să intre în cabinetul medicului la consult. Chiar acum, când vă scriu aceste rânduri, spitalele sunt supra-aglomerate cu pacienți pentru care nu există doctori, spitale care au sute de posturi de medici blocate, pentru că nu există buget pentru aceste posturi. Asta în timp ce mii de tineri medici știu că nu au nicio șansă să prindă un loc de muncă într-un spital, decât cel mult ca portar. Așa că, domnule Bolojan, întâi dai drumul la posturile blocate și după aceea îi obligi pe tinerii medici să profeseze minim doi ani în România. Dacă nu sunt bani pentru asta, haideți să facem o donație din banii destinați partidelor, ceva, o colectare de ceasuri de mână de prin Parlament, Guvern, ministere, primării, ca să avem fondul de salarii și pentru posturile de medici blocate. Altfel este teatru ieftin și riscăm să tragem cortina într-un vacarm de fluierături și huiduieli, cu riscul ca publicul să dea foc până la urmă și la teatru.
Andras Demeter, ministrul Culturii în guvernul Bolojan, nu taie. El normează activitatea unor actori pe care îi consideră sincer proști și inutili. Pontaj, normă zilnică la teatru, eventual și muncă în folosul comunității între două repetiții. Nici măcar Ceaușescu, în plin avânt al buldozerului anti-cultural numit realism socialist, nu a îndrăznit să-i transforme pe actori în proletari, și nici nu a propus ca teatrele să fie transformate în fabrici de cultură proletară. Da, perioada comunistă producea filme înțesate de muncitori și de fabrici, dar în teatre era greu să aduci pe scenă laminoare și strunguri care să mai scoată și scântei, așa că puteau fi văzute piese clasice și în acele vremuri, când mai apăreau șopârlițe în dialoguri, lumea mai aplauda, era act cultural dizident în plină cenzură ideologică. Da, pe vremea lui Ceaușescu regia de teatru ajunsese să fie predată exclusiv la seral și doar Revoluția din 1989 a făcut ca secțiunea de actorie de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică să nu fie transferată integral la seral. Așa vedea realismul socialist munca actorului și a regizorului de teatru, studenții de la Regie și Actorie trebuind să treacă inițial prin procesul de educație proletară la locul de muncă. Se vede treaba că domnul Andras Demeter și-a însușit foarte bine această concepție despre instituția teatrală și chiar e hotărât să meargă și mai departe.
În vremuri ceaușiste, regizorul și actorul erau obligați de Partid și de Stat să își facă ucenicia într-un decor proletar, în uzină la 23 August, Vulcan, sau IMGB, umăr la umăr cu sudorul și prelucrătorul prin așchiere, ascultându-l cu sfințenie pe maistrul secției pentru a înțelege esența vieții. Abia după asta era capabil să reflecte în artă lumea înconjurătoare. Chiar și așa, ajunși cu post, în teatru, actorii nu trebuiau să scrie rapoarte zilnice despre activitatea lor. Asta o făceau eventual doar câțiva colegi de-ai lor, informatori racolați de Securitate. Ministerul Culturii de astăzi, după revolta actorilor, a retras legea normării activității în teatre, dar intenția rămâne și demonstrează că suntem conduși de indivizi care, printre altele, văd teatrul ca pe uzină și actul teatral ca o producție de șaibe și șuruburi la număr, cu normă. Opt ore, cu pontaj și fără pauză de masă la cantina teatrului pentru că cenzura financiară nu face posibil acest lucru. Eventual, ar mai fi totuși bani pentru un post de maistru care să evalueze randamentul fiecărui actor ce are obligația să vină la repetiție îmbrăcat cu salopetă curată de lucru. Nu, domnule Demeter? Și nu este nimic nenatural în asta, dacă vom constata că cei care ne conduc sunt făcuți dintr-un aluat care nu miroase neapărat a șpan și a ulei de strung, ci mai curând duhnesc a mătură și tomberon plimbate necalificat prin curtea fabricii. Suntem o națiune bolnavă, tratată de niște felceri cățărați pe scena politicii dâmbovițene, o națiune care agonizează fără leac pe patul de spital. Da, domnilor politicieni, fără cultură România moare încet, pe bune, nu joacă teatru.