Auzisem de povestea acestui roman înainte de a-l fi citit. În 1965, cînd a apărut, a avut parte de cronici favorabile și s-a vîndut cît de cît. Ceea ce i-a lipsit a fost succesul, care n-a venit decît după patruzeci de ani. În 2003, New York Review Books, editura celebrei reviste, scoate romanul lui John Williams în colecția sa de cărți clasice și lucrurile încep să se schimbe. Elogiile curg, apar și traduceri în Europa, iar Stoner e privit și primit ca un mare roman. Autorul n-a apucat să se bucure de întorsătura pe care a luat-o soarta cărții sale. A murit cu douăzeci de ani înainte.
Cum se explică răsturnarea asta, dacă lăsăm deoparte metafizica ghinionului care s-a ținut după acest roman timp de cîteva decenii? Probabil că adepții visului american, care în 1965 era cît se poate de trandafiriu, n-aveau chef să și-l vadă zdruncinat de cartea asta, în care victoria – sau măcar consolarea finală – nu e de partea celui care are dreptate, ci trage către cei care-l lucrează pe Stoner. Asta ar mai fi de înghițit, dar lumea academică din romanul lui Williams e de o meschinărie și o fățărnicie dezgustătoare, cu ticăloși inteligenți care știu să-i taie macaroana colegului lor, la fel de mintos ca și ei și cu merite mai mari decît ale lor, dar încapabil de șobolăneli birocratice și de combinații jegoase.
Cine e Stoner ăsta? Fiul unor fermieri săraci pe care tatăl lui, semianalfabet, îl trimite la facultate să învețe agricultura. În loc să se țină de agronomie, Stoner se îndrăgostește brusc și iremediabil de literatură, așa că se apucă de studiul umanioarelor. Deprinde greaca și latina, buchisește clasicii și modernii, ajunge tobă de carte, și toate astea pentru a-i învăța pe alții ceea ce știe. Tînărul absolvent e numit asistent la facultatea unde a fost student și, deși e un pîrlit, îi face curte unei fete de familie bunicică, din categoria bani puțini și fumuri multe.
După ce Stoner se însoară cu Edith, ai zice că nimic nu-i poate sta în cale acestui tip răzbătător. Muncește pe brînci, colegii îl respectă, iar studenții îl admiră și se înghesuie la orele lui. Ceea ce-i lipsește e talentul de a da profitabil din coate și dorința de a trage sfori în folosul lui. Asta nu înseamnă că ar suferi de vreo infirmitate socială care-l împiedică să-și cultive relațiile. Pur și simplu își vede sîrguincios de treburile lui de șoarece de bibliotecă, convins fiind că porcăriile din viața din afara universității n-au cum să treacă dincolo de zidurile ei. Cînd se convinge că s-a înșelat, Stoner se mulțumește să reziste. Ca să treacă la ofensivă ar trebui să se apuce și el de chestiile care-l dezgustă. Toate astea și multe altele sînt povestite printr-o subtilă acumulare de detalii. Lucrurile se schimbă treptat, aproape pe nesimțite, în timp ce Williams întrepătrunde firele narațiunii cu o artă care atinge perfecțiunea. Știe să nu se precipite, dar fără să alunece în lentoare, avansînd de la o pagină la alta cu acea rară siguranță pe care o au romancierii cînd își scriu capodopera.
John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Ed. Polirom, 2014.