Au trecut mai bine de 30 de ani de cînd patru cetățeni, speriați pînă dincolo de capacitatea de-a gîndi rațional, au trimis-o pe sinistra Gozer acolo unde-i era locul. Planeta a continuat să se învîrtă, lumea și-a văzut de viață. Oamenii au uitat.
Dar cum nu există moment mai bun decît prezentul, Callie își aduce aminte. Că are un tată. Mă rog, avea înainte de întîlnirea fatală cu o dihanie supranaturală prea teribilă pentru a fi văzută. Acum, Egon Spengler vînează fantome printre îngeri. Iar Callie, ca o fiică iubitoare, pleacă spre casa părintească alături de cei doi copii și avizul de evacuare. Pentru că, strict incidental, e falită moartă și casa bîntuită e singura cazare disponibilă.
De aici e simplu: piesele de puzzle ale poveștii se adună, parcă împinse de o mînă nevăzută, amenințarea prinde formă, pămîntul se cutremură de groază și situația se îndreaptă spre un dezastru de proporții biblice. Sacrificii umane, cîini și pisici trăind împreună, isterie în masă.
Știți – sau măcar bănuiți – care e traseul și unde e punctul culminant în care se vor uni fluxurile de protoni. Acum, scăpați de tortura necunoscutului, puteți să vă bucurați de călătoria într-acolo și să zîmbiți nostalgic, din vreme în vreme. Probabil că ăsta e singurul lucru care i se poate imputa poveștii: lipsa tupeului de-a încerca ceva nou. De-a o căuta cu lumînarea pe cărări încă nebătute. De-a merge cu îndrăzneală unde nici un om n-a… pardon, asta e altă franciză. Dornic să mulțumească fanii, Jason Reitman merge pe drumul cunoscut și nu iartă nimic din ingredientele care au făcut din original un film beton. Îmi place să cred că reacția extrem de pozitivă a publicului îi va da curaj în proiectul următor.
Mi-au plăcut personajele. În primul rînd pentru că au insolența să fie oameni, nu caricaturi dictate de obsesiile ultimilor ani. Bărbații nu sînt niște idioți neajutorați, femeile nu rezolvă automat situații imposibile prin simpla lor prezență. Și unii, și alții… nu, nu e bine. De data asta, formularea corectă ar fi toți. Toți sînt ființe animate de calități și defecte. E de-a dreptul reconfortant să vezi cum o puștoaică precum Mckenna Grace poate să ia pe umeri, asemeni unui Atlas ochelarist și pasionat de știință, întreaga greutate a rolului de protagonist și să-l ducă pînă la capăt cu o inteligență, o grație, o tenacitate și o naturalețe pe care patru tăntici n-au fost capabile să le atingă niciodată de-a lungul unui fiasco al cărui titlu nu va fi pronunțat (afurisit fie cel spurcat!)
Ghostbusters: Afterlife este o gură de oxigen într-o lume obsedată să-și savureze propriile emisii de dioxid de propagandă. Simpatic. Proaspăt. Haios. Făcut cu grijă și dragoste pentru spectator. Poate că are lipsuri, dar sînt mai mult decît dispus să le trec cu vederea de dragul clipelor de relaxare pe care mi le-a oferit cu dărnicie. Și care, aducînd povestea pe făgașul ei natural, se asigură că amintirea remake-ului idiot și lipsit de haz din 2016 nu va mai bîntui niciodată franciza.
Ghostbusters: Afterlife. R.: Jason Reitman. Cu: Mckenna Grace, Paul Rudd.
