La conferința anuală a departamentului de limba engleză de la Universitatea București l-am întîlnit pe Giuseppe Longobardi, profesor la Universitatea din Trieste. Omul crede, după o idee a lui Darwin, că, în ciuda deosebirilor, limbile lumii, oricît de departe ar fi, se aseamănă. Lingvistică plus genetică. Or chestia asta m-a lăsat fără grai.
Reporter: Darwin avea ideea că transmiterea culturală și diferențierea limbilor în perioada istoriei umane sînt precum transmiterea biologică și diferențierile caracterelor genetice care definesc populațiile lumii.
Giuseppe Longobardi: Da, este corect: începînd cu secolul XIX, biologia evoluționistă și lingvistica istorică au urmat drumuri similare, încercînd să clasifice populațiile umane în familii semnificative genealogic, explicînd astfel distribuția asemănărilor dintre ele și reconstruind originile diversității lor. În spatele similarității problemelor, evidențiată de contemporanul și admiratorul lui Darwin, August Schleicher, Darwin însuși, în Originea speciilor, prezisese deja eventuala apariție a unor rezultate filogenetice care se potrivesc între cele două domenii, care ar putea să se susțină unul pe celălalt pentru reconstruirea trecutului umanității. „Dacă am poseda genealogia perfectă a omenirii, un aranjament genealogic al raselor ar permite cea mai bună clasificare a limbilor vorbite în lume. Un asemenea aranjament ar fi singurul posibil dacă toate limbile dispărute, toate limbile care se schimbă cu o viteză intermediară sau mică ar fi incluse.”
Rep.: La ce concluzii ați ajuns pînă azi?
G.L.: Pînă acum a fost imposibil să testăm prezicerea lui Darwin din punct de vedere lingvistic, dintr-un motiv elementar: înrudirea dintre limbi a fost evaluată numai prin studiul originii comune a cuvintelor (etimologie) în limbi diferite. De exemplu, cuvîntul românesc apă și italianul acqua provin ambele din acuzativul latin aquam. Totuși, aceste etimologii comune ale cuvintelor sînt găsite doar în vocabularele limbilor foarte asemănătoare, de exemplu cele care vin din indo-europeană, o limbă ancestrală, mamă a tuturor limbilor vorbite acum în Europa (principalele excepții fiind basca, maghiara, estona, finlandeza, o parte din turcă, lapona) și a multor limbi din sud-vestul Asiei. Dar nu se pot găsi etimologii comune pentru limbi vorbite la distanță una de cealaltă și foarte diferite: de exemplu, chineza, japoneza și oricare dintre limbile indo-europene. Acum, am început să facem experimente în compararea regulilor gramaticale mai degrabă decît a cuvintelor. Putem spune: sînt limbile asemănătoare din punctul de vedere al ordonării substantivelor și verbelor cu complementele lor în anumite secvențe? Sau se face acordul între adjectiv și substantiv? Și așa mai departe, cu mult mai multe reguli complexe, pe care vorbitorii le folosesc în mod inconștient în fiecare zi cînd vorbesc, dar la care nu se gîndesc.
Din moment ce aceste reguli sînt luate dintr-o clasă de posibilități din care fiecare limbă selectează cîteva, putem încerca să comparăm toată limbile, în principiu, și să stabilim o distanță precisă între ele. Pînă acum am început să arătăm că toate limbile indo-europene au reguli gramaticale foarte similare, că limbi uralice ca finlandeza sau maghiara sînt mai apropiate de indo-europeană decît basca (probabil cea mai veche limbă din Europa) și de limbile africane. Acestea pot fi dezvoltate pentru a pune în lumină originea familiilor lingvistice și a populațiilor biologice care le vorbesc.
Rep.: Are mai multă dreptate Turnul Babel decît Darwin?
G.L.: Nu, din punct de vedere științific nu are. Cel puțin pînă acum nu am descoperit nici o urmă istorică legată de o ruptură între limbi atît de puternică, de tipul celei descrise în Geneză.
Rep.: Este posibil să cunoști un om, un popor prin cuvintele pe care le repetă?
G.L.: Da. Unii colegi specializați în lingvistica juridică ajută detectivii și tribunalele să stabilească dacă anumite cuvinte au fost pronunțate de o anumită persoană sau măcar de o persoană originară dintr-un anumit loc. Acest lucru e posibil, în mod normal, nu prin studierea regulilor gramaticale, ci prin studiul accentului sunetelor emise de persoanele respective.
Rep.: În codul nostru genetic ce bagaj lingvistic putem transmite generației viitoare?
G.L.: Partea moștenită genetic a cunoașterii noastre lingvistice este probabil foarte importantă, dar pare a fi universală și invariabilă în cadrul speciei umane: de asta un copil emigrant poate să învețe perfect dialectul locului unde el/ea a emigrat, dar părinții probabil că nu. Limba „maternă” a cuiva depinde întotdeauna de mediul în care acea persoană a trăit în copilărie, nu de genele lui. Cea mai bună moștenire pe care o putem transmite către tînăra generație este să-i oferim posibilitatea de a dobîndi cultural mai mult de o limbă, și asta nu are nimic de-a face cu genetica.