Am găsit recent o caricatură banală din anii ’80 care exemplifică perfect capcanele și complicațiile umorului politic. Un bărbat de vârstă mijlocie, cu chelie și burtă, răspunde nervos la telefon, în timp ce ține de gât o pisică. Jos, pe covor, se văd cioburile unui vas pe care l-a spart pisica. ”Nu, tovarășe, aici nu e policlinica veterinară din strada Ilioara! Din contra…”, urlă bărbatul în telefon, în timp ce pisica pe care-o strânge de gât de zbate comic în mâna lui.
Umorul oficial din anii ’80 e înduioșător cumva,
plin de glume cu arbitri, chelneri și neveste sarcastice. Subiectele sunt dintre cele mai nevinovate. Pare că societatea s-a transformat într-o utopie comunistă și singurele chestii care mai trebuie reglate sunt micile drame de pe terenul de fotbal și din cârciumile cu ospătari fățarnici.
Nici un fior justițiar, nici o umbră de nedreptate. Dacă deschizi presa umoristică a vremii, pare că marea luptă a acelor vremuri era să promovezi la fotbal în Divizia A.
Un jucător de câmp îl consolează pe portarul care abia a primit gol: ”Lasă, Stelică, și B e tot divizie…” Într-o altă caricatură de Matty Aslan, un cetățean stă pe o bancă în parc și-i mărturisește unui prieten: ”Adevărul e că ideea de a renunța la arbitraj mi-au dat-o spectatorii”.
În paralel, bancurile despre regim săreau prin viu grai de la un cetățean la altul și împânzeau societatea ca o invazie de purici. ”Ce este lung, negru și se hrănește cu cartofi? Coada de oameni care așteaptă să cumpere carne.” Umorul neoficial vorbea despre lipsuri alimentare, promisiuni mincinioase și un regim represiv și incompetent în același timp.
Un tip merge în fiecare zi de dimineaţă în faţa CC-ului şi strigă: ,,N-avem pâine, n-avem căldură, n-avem lumină!”. După câteva zile cei de la Securitate îl saltă şi hotărăsc să-l sperie puţin. Îl închid într-o încăpere şi trag în el cu gloanţe oarbe, apoi îi dau drumul. În ziua următoare, omul nostru e din nou în faţa CC-ului şi strigă: ,,N-avem nici gloanţe!”. (din folclorul epocii)
Cu timpul, glumele despre regim se transformă în atacuri personale
care-l vizează pe Ceaușescu. Ben Lewis, un britanic care a scris o Istorie a comunismului prin bancurile epocii, observă că în prima jumătate a anilor 1980, glumele românilor tind să fie mai mult despre calitatea vieții. Situația se schimbă după 1986, când bancurile cu Ceaușescu sunt tot mai frecvente, semn că oamenii au găsit și-un responsabil pentru sărăcia în care trăiesc.
Călin-Bogdan Ștefănescu, un inginer din București, a adunat minuțios toate bancurile pe care le-a auzit în ultimul deceniu al comunismului. În 1989, și-a notat în caiet o glumă care deja nu-i mai dă nici o șansă președintelui.
La al XIII-lea Congres al Partidului, unul din sală adoarme în scaunul său comod. Dintr-o dată, apare un şobolan în sală. Femeile sar sus pe scaune, iar bărbaţii sar în urmărirea fiarei: ”Omorâţi-l, puneţi mâna pe el, călcaţi-l în picioare!”, strigă lumea în sală. De atâtea strigăte, omul nostru se trezeşte buimac şi strigă şi el din toţi rărunchii: ”Şi pe ea, şi pe ea!…”
Bancurile care circulau clandestin pe sub nasul Securității
sunt o formă primară de umor politic. Cetățenii contestă, prin glume, un sistem politic represiv și mincinos. Nimic mai simplu, dincolo de riscul personal pe care ți-l asumi răspândind bancuri într-o societate plină de informatori ai poliției politice. Umorul politic, însă, e mai complicat de-atât. Asta pentru că politicul nu se reduce la un guvern care-și exercită puterea. Politica, înțeleasă în sens larg, se referă la raporturile de putere dintre grupuri și categorii sociale. Orice chestie personală e și politică, pentru că până și un conflict între soți se tranșează pe un fundal de valori sociale care-s deschise schimbării și dezbaterii publice.
Umorul din comunism a fost un ghid prost pentru ce înseamnă politica. E reconfortant să crezi că tot ce-ți trebuie ca să faci umor politic e să critici un guvern aflat la putere sau un președinte în funcție. Acolo e, poate, zona cea mai călduță și lipsită de miză a dezbaterii. Adevăratele mize politice sunt în altă parte: e vorba de marginalizarea unor categorii și de felul în care apar ele în discursul curent. Aici tiranii sunt mai subtili și implicațiile mai ample. Aici disidenții se luptă cu sexismul, rasismul și homofobia. Poate chiar și cruzimea cu care tratăm animalele.
Nu pentru toată lumea e haioasă caricatura cu bărbatul care strânge pisica de gât. Nu doar că-i o glumă veche și răsuflată, dar unii ar spune că nu-i deloc amuzant să bați pisici. ”Din contra…” Până și-o caricatură banală, domestică și inofensivă are pe fundal o discuție despre drepturi care, cu timpul, ar putea deveni mai relevante social și mai sensibile decât azi. Îmi și imaginez coșmarul umoriștilor neutri din comunism. Doar glume cu fotbaliști și ospătari pentru tot restul vieții e deja prea mult.
