Glumele proaste se plătesc și după 25 de ani

A trecut mai mult de un sfert de secol. Destul să se scurgă sîngele. Destul să se liniștească apele. Destul să se lase noroiul la… ba, pardon, contrar legilor naturii și ale bunului-simț, noroiul nu se lasă la fund. Noroiul a rămas de-atunci la suprafață.

După atîta vreme, e greu să-i mai spui cuiva despre „Revoluție” și să-ți păstrezi o față serioasă. C-așa-s românii, ticăloși, iau totul la mișto. De exemplu, iau la mișto sfintele idealuri ale mișcării care l-a alungat pe Ceaușescu și l-a adus pe Iliescu. A izgonit comunismul și a adus alegeri democrate prin care cetățenii erau liberi să-i aleagă tot pe ăia. A abolit Securitatea și a adus în locul ei securiștii.

A durat puțin, dar azi aburul scos de discursurile sforăitoare ale finalului de decembrie nu mai aburește pe nimeni. Revoluția și-a pierdut masca și, de după, rînjește sinistru o lovitură de palat, care avea nevoie ca ultima suflare a celor rămași pe străzi să-i dea un aer de respectabilitate.

Pentru că aici se ajunge de fiecare dată. „La Revoluție au murit oameni! Deci trebuie să-i plătim pentru sacrificiul lor!” De asta vrea Guvernul să plătească din nou rentele lunare ale revoluţionarilor.

Nu știu ce părere au morții Revoluției despre conceptul ăsta. Am putea angaja un medium să-i contacteze, dar tare mi-e teamă că spiritele ar răspunde în termenii vieții de apoi. Morți, răniți, ceară, colivă…

Dar să-i lăsăm în pace veșnică. Mai sînt destui oameni care au murit la Revoluție, dar după aia au supraviețuit, pentru că erau patrioți și știau că statul va avea nevoie de ei. Vi se pare că Răzvan Theodorescu nu merită să primească indemnizație de pînă-n 4.000 de lei lunar pentru sacrificiul suprem de-a fi fost ministru, senator și șăf al Televiziunii Române? Credeți că Gelu Voican Voiculescu nu merită recompensat lunar pentru curajul de-a pune osul la condamnarea și executarea unui moș și-a unei babe lipsiți de orice ajutor?

Ați avea curajul să-i refuzați o asemenea onoare lui Tiberiu Nițu care… pardon, Tiberiu Niţu a fost refuzat. Probabil că n-a murit destul.

Ar fi normal să fie scoși de pe statul de plată toți cei 17.000 de inși certificați ca revoluționari? Nu contează că mulți dintre ei și-au luat adeverința fraudulos. Contează că ei au fost revoluționari în spirit și că au riscat absolut nimic. Și, oricum, dacă e, pot aduce dovezi că au tras și ei contra regimului. Cel puțin un pîrț.

Ar fi uman să nu-i plătim pe viață pe cei care, teoretic, și-au pierdut cel puțin un părinte în decembrie? Să-i dăm cuvîntul lui Adrian Sanda, secretar de stat pentru Recunoașterea Meritelor Luptătorilor Împotriva Regimului Comunist Instaurat în România în Perioada 1945-1989: „Aceşti copii trăiesc traumatizaţi, dumneavoastră nu ştiţi. […] Să vă spun că nu-şi găsesc de lucru?”. Asta spre deosebire de copiii care și-au pierdut părinții la mineriade. Ăia sînt OK. Sau copiii care au crescut în sistemul românesc de orfelinate. Ăia plesnesc de fericire. Mai ales cînd boschetăresc prin canale cu o pungă de aurolac. Pentru că, dacă tot e s-o ardem melodramatic, atunci s-o ardem pînă la capăt. Sau să găsim o formulare elegantă care să nu sune, în esență, aşa: „Știu că nefericerea lor e identică nefericirii celorlalți, dar nefericirea primilor va fi singura plătită”.

Altfel, sînt gata să-l cred pe Sanda că oamenii nu-și găsesc de lucru în România doar din cauza sindromului post-revoluționar, nu pentru că statul român e condus de niște maimuțe ocolite de teoria lui Darwin.

Sigur, se prea poate ca printre posesorii de certificate să fie și inși decenți, care au ieșit cu adevărat din casă pentru a urla contra unui regim sinistru. Se prea poate ca mulți dintre cei picați pentru totdeauna pe caldarîm să-și fi asumat conștient posibilitatea morții. Au crezut în miză și au mers pînă la capăt. Dar am dubii că vreunul dintre aceşti oameni de bun-simț a crezut că miza consta în șpăgi lunare. Și îmi place să cred că nici unul dintre ei nu și-ar fi strigat ura înspre cerul cenușiu dacă ar fi știut că, de fapt, era un biet actor într-o farsă de prost gust.