Goma necredinciosul

Chiar dacă tînăra generație și-l amintește pe Paul Goma ca pe antisemitul care a murit de coronavirus la Paris în 2020, pentru generațiile mai vechi el rămîne singurul disident anticomunist din România care a înspăimîntat Securitatea. Goma a fost un amestec de nebunie, curaj, tenacitate și venin, revărsat asupra semenilor săi într-un moment în care lumea românească se prăjea la focul revoluției socialiste. A fost un om neliniștit, fanatic al propriilor idei și adept al binelui cu forța, incomod pentru prieteni și colegi, dar un adversar neîmblînzit al zbirilor securiști. E unul din puținii scriitori care nu au cedat în fața torturii fizice și care au stîrnit respectul profesional al bătăușilor din subsolurile MAI.

Paul Goma s-a născut în 1935 în România Mare, pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova. Părinții lui au fost învățători. Familia Goma s-a refugiat în România după anexarea Basarabiei, în 1940. Paul a fost neliniștit de mic. Un simț aproape violent al dreptății l-a făcut să sară mereu în apărarea celor slabi, transformînd de multe ori un fapt banal într-un scandal. În ultima clasă de liceu, în 1952, a luat apărarea unor studenți acuzați de anticomunism și a  fost arestat de Securitate. A fost exmatriculat din toate școlile din țară, dar spiritul lui tenace și răzbătător l-a ajutat să se descurce cu liceul din Făgăraș.

O vreme s-a cumințit, a intrat la universitate la București și în UTM, dar după ce a izbucnit revoluția din Ungaria, n-a mai rezistat și și-a depus carnetul de utecist. Securitatea l-a arestat iar, de data asta ținîndu-l la Jilava și Gherla doi ani, pînă în 1959. Apoi, preventiv, l-a păstrat în domiciliu forțat în Bărăgan, pînă în 1963.

După eliberare a intrat în PCR și a început să scrie cărți. Cenzura i le-a ciopîrțit, dar el le-a publicat versiunea completă în Occident. Și așa a ajuns iar în atenția organelor. În 1977 s-a solidarizat cu Charta 77, i-a scris lui Ceaușescu o scrisoare acuzatoare și a mai adresat una Conferinței de la Belgrad. În toate critica în termeni aproape sinucigași situația din România și toate au fost citite la Europa Liberă.

Securitatea a năvălit peste el, l-a interogat, l-a bătut, l-a arestat. Generalul Pleșiță însuși i-a cărat cîțiva pumni și l-a amenințat cu moartea. Dar cazul lui era deja cunoscut în Occident și au existat presiuni diplomatice asupra regimului de la București. Ceaușescu personal a dat ordin să fie eliberat, deposedat de cetățenie și expulzat. Așa a ajuns Paul Goma la Paris, unde, din motive ce țineau de suspiciunea sa obsesivă și întortocheatele-i raționamente morale, a refuzat cetățenia franceză.

Conflictual și impulsiv, mereu împotriva curentului, Paul Goma a intrat în polemici furibunde cu scriitorii români și s-a năpustit prostește asupra unor teme complicate din istoria sîngeroasă a războiului. A scris în 2003 un eseu despre „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940“. Astea fiind zise, crimele de război comise asupra evreilor de regimul lui Ion Antonescu după atacul împotriva URSS aveau, cumva, justificarea răzbunării, ele fiind consecința primelor violențe evreiești.

Lipsită de rigoare și de surse acceptate, lucrarea a fost încadrată la antisemitism, iar autorul a primit calificarea de negaționist al Holocaustului. Ăsta e motivul pentru care el, poate cel mai îndreptățit dintre scriitorii români să facă parte din Comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, a fost eliminat după opt zile din componența ei.

Fără să fie un talent literar remarcabil, Paul Goma a fost un autor îndrăzneț, incomod și necesar în istoria literaturii române de rezistență.