Cu textuşorul ăsta şi cu nişte vorbe plimbate prin tîrg s-a stricat Caragiale cu boierii de la Junimea. Dacă-l citeşti acum nu te prea prinzi de unde a venit stricăciunea. Trebuie să iei la cercetat fiecare vorbă, ca să-ţi faci o idee. Şi chiar după ce te prinzi de motivele supărării junimiştilor îţi cam vine să ridici din umeri şi să te întrebi: „Numai pentru atît?” Altă lume, cu obrazul mai sensibil şi iritabil din te miri ce.
O ia Caragiale de departe. Pe vremuri, cică, boierii neştiutori de carte ţineau grămătici care scriau în locul lor ce-aveau şi ei nevoie – un zapis, o epistolă, o jalbă, o diată – şi ei puneau pecetea. Mai ţineau boierii şi măscărici, să-i înveselească la ospeţe şi cînd erau indispuşi. Măscăricii însă mai aveau o treabă. Dacă prindea boierul necaz pe cineva îşi trimitea măscăriciul să-l înjure şi să-l huiduiască pe adversar sau pe prietenii acestuia, cum se nimerea. Măscăriciul ieşea pe uliţă, iar boierul îl întărîta din pridvor: „Înjură-l, mă! Înjură-l bine, mă!!” S-au dus vremurile grămăticilor. În locul lor au apărut tineri culţi, independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei şi mai ales cu principii. Ăştia, notează Caragiale, scriu articole la ziar sau elaborează profesiuni de credinţă pe care boierul le subsemnează „cu robustă convingere”. Şi ca să nu se piardă bunele obiceiuri din vechime, în locul măscăricilor a apărut o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă. – Combateţi-i, băieţi! Combateţi-i „sarcastic” de tot!”
Cui i-ar mai sări azi ţandăra pentru un asemenea blînd atac? Mai curînd ar fi luat drept o încurajare sprinţară! Să fi zis autorul măcar „presă vîndută” sau „tonomate de doi bani”! Ce-i aia „presă… destul de spirituală şi de convenabilă”? Scrie, domnule, clar, „ziarişti ticăloşiţi”, „javre năimite”, „lichele”, „lepre jegoase” şi-atunci începem să stăm de vorbă.