Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis Grănicerul, s-a născut la Paris, dintr-o mamă frumoasă și frivolă, cu origini grecești, și un tată care pînă la urmă s-a convenit a fi inginerul I.G. Cantacuzino, scoborîtor și el dintr-un șir lung de infidelități comise de boierii neamului Cantacuzino în tovărășia servitoarelor. Cu strămoși atît de nărăvași în amor, nu e de mirare că genele urmașului au dat în clocot și, din aburul genealogic, s-a întrupat firea nebună a nepotului. Zizi avea un temperament de bătăuș universal și înzestrarea fizică necesară, părea venit pe lume cu singurul scop de a lupta în războaiele de tot felul pe care societatea le scoate în calea exaltaților.
Familia inginerului Cantacuzino încă nu-și pierduse rădăcinile moșierești, așa că bogăția s-a revărsat asupra tînărului Zizi cu același jet de secol XIX, îngăduindu-i să facă ce vrea. A urmat, firește, școlile militare ale timpului și s-a dedicat armelor în speranța că, pînă la urmă, se va ivi și un război adevărat în viața lui. Pînă atunci, adică între 1890 și 1914, a trebuit să se mulțumească cu puțin, trăind chinurile păcii. Viața plicticoasă a ofițerilor bogați oferea alt soi de războaie, pe care Zizi le ducea în silă, așteptînd. Luptele corp la corp cu nevestele aristocraților bătrîni, șarjele de șampanie și bătăliile de la jocul de ruletă nu reușeau să trezească dragonul de foc care dormea în pieptul său bombat. Poate, uneori, cînd Zizi reușea să se bată în duel și schilodea pe viață cîte un tînăr ofițer, fiara deschidea un ochi. Dar în restul timpului zăcea și se găseau destui apropiați care să remarce, pe la colțuri, că lui Zizi i s-a îngrășat dragonul.
Așa că, în 1914, cînd a izbucnit războiul, Zizi Cantacuzino a început să se agite de nerăbdare. Avusese parte pînă atunci de campania din Bulgaria, în care plecase plin de entuziasm și din care se întorsese pleoștit, învins de victoria fără luptă, dezamăgit de adversarii săi neașteptați, pacea și holera. De data asta, însă, era sigur că vor fi împușcături, că vor exista atacuri adevărate, bombardamente și morți. Așteptarea părea să fi meritat.
În 1915, colonelul Zizi Cantacuzino, care nu mai putea suporta amînările lui Brătianu, și-a vîndut o moșie ca să cumpere 15 mitraliere germane pentru regimentul său. A făcut instrucție zi și noapte cu unitatea lui de grăniceri de la Predeal, așa încît, atunci cînd chiar au început luptele, oamenii lui erau gata epuizați. În sfîrșit, în iulie-august 1916, cînd visul i-a devenit realitate, Zizi Cantacuzino a început seria de fapte mărețe pentru care simțea că e născut. A ocupat Brașovul, a respins atacurile generalului Falkenheyn o vreme, apoi l-a încetinit pe toată Valea Prahovei, a stricat socotelile artileriei germane în culoarul Rucăr-Bran, a ridicat moralul trupelor române în luptele din munții Argeșului.
Un șrapnel norocos, care i s-a înfipt la cîțiva centimetri de aorta superioară, l-a scos din luptă pentru cîteva săptămîni, dar Zizi a revenit în fața tranșeelor de îndată ce i s-a închis rana. De altfel, cei care l-au socotit nebun, de aici s-au inspirat: Zizi Cantacuzino obișnuia să iasă în fața tranșeelor, în tirul inamic, să-i înjure de mamă pe comandanții germani și să rîdă în hohote. Legenda lui, redactată ca o fișă de internare în spital, încearcă să răspundă la vechea întrebare a războiului. Ce-a fost mai întîi: eroismul sau nebunia?
2.331 de vizualizări
Interesant. Personajul respectiv chiar este de poveste. Mentor in educatia lui Carol II, iubit al Reginei Maria, sa. Apoi sef al partidului legionarilor si multe altele.