Cineva observa că nici una dintre victimele lui Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio) nu apare pe ecran. Doar banii trec dintr-un cadru în altul, bani peste bani peste alte stive de bani și droguri, indecent de multe droguri. Din asta ar rezulta că Scorsese nu condamnă explicit personajul și că, așadar, filmului* îi lipsește o aparent esențială latură educativă, moralizatoare. O prostie, evident.
În primul rînd, pentru că Jordan Belfort, lupul turbat de pe Wall Street, e atît de fucking high încît se condamnă singur. Iar dacă avem ceva de învățat de aici e să nu amestecăm banii cu cocaina și cu pastilele, cu alți oameni îngrozitor de drogați și c-un agent FBI care vrea să ne aresteze. În al doilea rînd, pentru că filmul în sine nu e decît o variațiune – e drept, una amuzantă, articulată și, dacă mă gîndesc doar la midget darts, nesperat de fucked up (în fond, Martin Scorsese are deja 71 de ani) – pe tema consacrată deja de Gordon Gecko în Wall Street-ul din 1987: "Greed is good". Or, nici măcar 2.000 de ani de creștinism discreționar nu ne-au convins că a fi nesimțit (și deci nemeritat) de bogat e cumva, vezi Doamne, o idee proastă.
În acest sens, menționez că Jordan Belfort, președintele companiei Statton Oakmont, care a făcut bici din rahatul bursier (așa-numitele penny stocks), există în realitate. Filmul e bazat pe cartea lui omonimă și autobiografică. Omul apare, bine-mersi, și-n film, la sfîrșit, cînd îl prezintă pe Belfort-ul lui DiCaprio unor salesman-i de doi lei din Noua Zeelandă. Acum, tipul e motivational speaker și-i învață pe lupii tineri care plătesc să-l audă cum să vîndă chestii și să devină milionari fără să exagereze (cică Belfort s-a lăsat de droguri în 1998). De unde rezultă că nici viața în sine nu e chiar atît de moralizatoare pe cît și-ar dori proștii, visătorii sau marii ipocriți ai Americii. După ce a dat niște țepe investitorilor de 200 de milioane de dolari, Jordan Belfort n-a făcut decît 22 de luni de pușcărie.
Filmul lui Scorsese e ceva mai just în opțiuni, cel puțin în prima lui jumătate, cînd scriitura e alertă, iar dezmățul de pe ecran (droguri, bani, testosteron) pare perfect acceptabil în toată enormitatea lui absurdă. Și chiar practicabil, la o adică (după cum reiese inclusiv din documentarul Inside Job, premiat cu Oscar în 2011), asta în caz că te țin creierii și toate organele interne. Dar The Wolf of Wall Street are trei ore-n cap și pe alocuri se simte. Trip-ul financiar are de suferit exact acolo unde inițial avusese și de cîștigat: în partitura lui DiCaprio, care, deși își merită cu prisosință nominalizarea la Oscar, are cîteva intervenții (discursuri) de lungimi exagerate. E un personaj over the top, cum îi place lui Scorsese și, poate, caracteristic activităților bursiere în sine. Asta-mi place și mă îngrijorează în același timp. Pentru că deja simt la cîți bani trebuie să m-aștept jucînd la bursa din GTA 5, singura pe care mi-o permit în acest punct de cotitură al carierei.
* Lupul de pe Wall Street (SUA, 2013). Regia: Martin Scorsese. Cu: Leonardo DiCaprio, Matthew McConaughey, Margot Robbie, Jonah Hill, Jon Favreau.
