Gurmandul Pleșu și mucii-n fasole

Elita lovește din nou. Andrei Pleșu, în lenea lui volubilă, prin punerile în scenă ludice, a trecut mereu drept un tip mai simpatic decât Gabriel Liiceanu în chestiunile politice sau în sentențele despre societatea românească.

Liiceanu are o ferocitate care-l face fals, e cătrănit mai mult de poză și de conjunctură, o mestecă și el cu democrația, cu piața liberă, să fie libertate, că libertatea e bună, și, înainte de toate, dragi copii, mare atenție la comuniști! E ridicol când se înfurie, banal de sentențios când descrie societatea de azi și sâcâit de-o apocalipsă iminentă ca de-o răceală care îl face să-i curgă mucii în cele mai nepotrivite momente.

Pleșu, în schimb, se retrăsese cumva din linia întâi, spărgea semințele alea de eseist călduț al unui cotidian irelevant: că politienii nu vorbesc o limbă română corectă, că te îngrozești de ce vezi la televizor, că “Cine-i, dom’le, Sexy Brăileanca asta, cum se face că nu mai avem valori? În ce nămol axiologic patinează România de azi, vai nouă!” etc.

Ați prins ideea: la Pleșu mai râdeai. La Liiceanu nu, te întristai și atât.

Nu aș fi crezut că Andrei Pleșu este în stare de o gândire care să pună în scenă disprețul social.

Iată o comparație făcută de Pleșu între cele două mitinguri, cel din Piața Victoriei și cel de la Cotroceni: „Diferența între cele două e că cei de la Cotroceni sunt telespectatori, în sensul că reproduc mesaje pe care le-au auzit cu o zi, seară, săptămână înainte la TV. Ceilalți (cei din Piața Victoriei) nu sunt telespectatori, sunt oameni cu meserii limpezi și care înțeleg să-și protejeze statutul”.

Îmi vine să slobod un „Chapeau, maestre!”, cum sunt acele comentarii stupide pe Facebook. Oo, da, “Chapeau, maestre!”, rar mi-a fost dat să văd așa ceva din partea cuiva care o viață întreagă a manevrat noțiuni, a gândit tensiunea relațiilor dintre ele și, dincolo de toate, nu a luat orice la prima mână, bucuros de evidențele zilei ca de un cadou.

„Chapeau, maestre!”, zise ura socială.

Ăia de la Cotroceni? Niște unii fără statut, fără meserie, fără carieră, niște unii care împing neobosiți cu cururile toată ziua în fotolii, papagali care repetă și ei în piață ce le zic ăia la România TV și la Antena 3.

Ăștia din Piața Victoriei? Oo, meserii limpezi, simpatici, vigilenți.

Chiar și logica implicată în aceste judecăți este una strâmbă. Da, cei mai mulți dintre oameni își formează opinii uitându-se la televizor, pe Internet și tot așa, au instanțe la care se raportează, de la care împrumută sentențe.

Culmea e că tocmai el, făcând o astfel de judecată, nu depășește cu nimic orizontul îngust al unei astfel de raportări. Da, cei care protestează la Cotroceni nu sunt absolvenți de Oxford, nu au un aparat critic de ultimă generație și tot așa, însă nu despre asta e vorba. Cât de infantil să fii ca să faci un concurs de “Care-s mai buni?”.

Plus că, ziceam, logica pe care o pune în joc e tâmpită. Cum ar fi să spun eu: “Pleșu își ia informațiile din cărți? Wow, nu poate să gândească și el cu propriul cap. Dar la ce se gândește, la mâncare? Ha-ha, ce amuzant!”.

Aș greși spunând asta, pentru că ar trebui mai degrabă să mă întristeze apetitul unuia dintre eseiștii noștri în vogă, lider de opinie, editorialist și scriitor, de-a organiza Vocea României, faza pe proteste.

Sunt unii – să zicem că așa sunt cei de la Cotroceni, toți – aduși cu autocarele de PSD. OK. Mă aștept de la Pleșu nu să-mi țipe ca o țață speculativă: “Săriți, că ăia nu e autentici!”, ci să-mi spună ce înseamnă că mai sunt oameni, mulți, care pot fi atât de ușor manevrați de un partid sau de altul. Ce spune asta despre o clasă politică după zece ani de UE? Ce spune despre UE? Ce spune despre nivelul de trai? Care e relația între acest nivel de trai, anticorupție și democrație?

Altfel, ne bășicăm că noi suntem “mai buni” decât ceilalți, vai, stupizi și lipsiți de orice nuanță.